acasa

Aventurile unui ucenic la psaltichie în România interbelică

Rândurile pe care le veți citi mai jos aparțin economistului Ion Răduța (n. 1925) și sunt inserate, sub formă de povestire între alte mângâietoare povestiri, în volumul „Soveja – între realitate și amintire”, apărut în anul 2001 la Editura Fundației Universitare „Dunărea de Jos” din Galați.

Autorul și-a început parcursul școlilor pe la oraș cu Școala de Cântăreți Bisericești din Focșani; a fost chiar unul dintre elevii cei mai buni ai acestei școli, șef de promoție în 1941; alegerile tinereții și maturității l-au purtat apoi pe un drum deosebit, dar care s-a dovedit, conform propriei mărturii, cel mai potrivit pentru el. Veți dibui în amintirile sale și părți luminoase ale uceniciei la psaltichie (atrag atenția numai asupra faptului că pe lângă Cântarea practică, se studia și citirea la strană), dar și scăderile și scăpările metodologice și nu numai pe care le aveau școlile de muzică bisericească de la începutul secolului trecut (și poate că le mai au și astăzi), durerile ucenicului, frustrările lui legate de viitorul său ca psalt și în general de statutul de cântăreț bisericesc. Am lăsat înadins și rândurile în care autorul rememorează aventurile care au marcat accesul lui în celelalte instituții de învățământ urmate și absolvite – aceasta, pentru ca cititorii blogului nostru, în mare parte psalți, să poată face o comparație fie și la nivel cantitativ, între numărul de pagini închinat școlii de psaltichie și cel dedicat celorlalte școli, de condeiul unui înaintaș al nostru care nu de puține ori își exprimă dezamăgirea față de perspectiva inițială a unei vieți de psalt. În urmă, rămân doar concluziile legate de achizițiile perene și statornice – acolo se vede dacă și cât a folosit școala… Aviz dascălilor!

Notele de subsol nu se găsesc în original, ele aparțin în totalitate părintelui Constantin Stoica.

Școlile, marile mele bucurii

de Ion Răduța


            Era prin vara anului 1937. Terminasem clasa a V-a primară și tot anul tânjisem că eu rămăsesem în sat, iar alții, ce-i drept, puțini la număr, plecaseră la școli mai departe, să se facă domni. Că pentru asemenea plecări erau de ajuns patru clase primare ca să ai rampa de lansare, nu trebuia să mai pierzi încă un an. Unii care dăduseră examene de admitere și nu luaseră, veneau înapoi și repetau clasa a patra. Nu-mi dau seama de ce făceau așa și nu o urmau pe a cincea. Parcă stătea rău ca tu, elev bun, să te apuci cu cei din urma ta și să iai anul de coadă din nou.

            Veniseră în vacanțe cu șepci în cap și cu numere pe braț, de mi se punea pe inimă că nu sunt și eu ca ei, nu alta. Dar se hotărâseră până la urmă să mă dea și pe mine la o școală mai scurtă, mai ieftină, și mai spre toamnă, mă suie în căruță și mă duce tata la Focșani să dau și eu examen de admitere la dăscălie. După ce a vândut marfa în ocol, am mers la fratele finului nostru, preotul Radu Grobnic din cartierul Bahne unde înnoptăm la casa parohială a bisericii. Avea o lumină electrică în curte de te spărgea, iar eu, care stăteam înăuntru (că tata dormea afară, să nu-i fure caii și căruța), mă mai uitam pe cărți la lumina ce pătrundea pe geam. Chiar așa, de-afară, tot se vedea înăuntru mai bine decât lampa noastră nr. 5 de-acasă.

            Am ajuns într-o sală de examene, destul de modestă, cu zeci și zeci de copii de țărani veniți din comunele județului Putna, fiecare primenit în straiele de la satele lor. Cojanii aveau pantaloni și tunică, dar eu și cu consăteanul meu, Ghiță Gheț, eram cu ițari, cu cămașă albă, cu julercă și mi se pare că lăsasem opincile în căruță, îmi luasem niște ghete de unde le-oi fi avut.  Care mai de care se foiau prin curtea școlii cu tații și cu mamele lor, fiind voioși nevoie mare, de parcă ar fi mers la cine știe ce mese întinse și nu la examen. Eu stăteam îngrijorat deoparte și singur, nici măcar cu tata, că el își găsise un leat din armată, pe Duță, care venise și el cu fecioru-său tot aici. Nu știam eu ce o să știu pentru acest examen, dar învățasem ce cuprindeau cărțile între coperte, că altceva, îmi ziceam, n-au să întrebe. Așa a fost și am reușit destul de bine, nu-mi aduc aminte al câtelea.

            Aceasta a fost prima mare bucurie din viața mea. M-am mai dus vreo două săptămâni acasă de m-am fudulit de-ajuns și la 15 septembrie, după Ziua Crucii, cu căruța și cu mâncare, am venit la Madam Ionescu, o gazdă din Focșani. Mai făcuseră școli, licee la ea alde Constantineștii de la care aflasem noi că-i o femeie foarte cinstită, nu ne fură nimic și nici nu-i prea scumpă. Dar pentru că dânsa, din ținutul la gazdă trăia și avea numai o odaie de patru pe patru, lua câte patru băieți. Și stăteam toți patru în această cameră, cu o lampă cu gaz că nu aveam lumină electrică și învățam carte. Își mai poate închipui astăzi cineva c-ar putea urma școală în așa condiții? Parcă nici nu-mi vine să cred că eu să fi fost unul din cei patru copii dintr-o odaie, care să învăț și să promovez an de an, de cele mai multe ori chiar cu note mari.

            Școala de cântăreți bisericești era însă școala oamenilor nevoiași și nu ni se părea de mirare că trăim în înghesuială. Doar veniserăm toți de-acasă de la noi unde fiecare trăise tot într-o odaie cu toți ai lui, chiar dacă ar fi fost și mai mulți de patru. Că ziua umbla fiecare după treburi, doar seara și în special iarna se adunau mai devreme în casă pentru mâncare și culcare. Așa că ni se păreau normale toate, și mai mulți la un loc, și lumină de lampă cu petrol, și mâncarea tot acolo și toate. Cred că dacă mi-ar fi dat mie singur, o cameră, nici nu aș fi îndrăznit să stau acolo.

            Și unde mai pui, că în aceeași încăpere ținea și madam Ionescu lucrurile ei de moarte și ce adunase într-o viață de om, că unde stătea ea și ne făcea mâncare, era o chichineață de doi metri pe unul jumătate unde încăpea un pătuț pentru ea, soba cu plită și un blidar. Nici nu știu cum putea trăi așa, iar într-o vreme, o înghesuise cineva să-i ia fata în gazdă și dormeau împreună în același pat.

            Toate ar fi fost bune așa cum erau, că nu ne pricepeam că ar fi fost posibil pe undeva să fie și mai bine, dar cu muzica, era prăpădenie mare. La dăscălie, cele două muzici, vocală cu portative și bisericească ce avea semne grecești, reprezenta jumătate din toate disciplinele școlii ca număr de ore. Iar învățatul la cântat nu se poate face în gând, ci trebuia să stai la masă, să bați măsura și să exersezi de zeci de ori solfegiile, glasurile și măsurile. Și de pe stradă auzea lumea cântări bisericești, iar din camera de dincolo, perete în perete cu noi, care era tot cu elevi în gazdă dar la licee, ne băteau în perete să mai terminăm cu cântatul că nu pot să învețe. Și dacă nu reușeau ei să ne convingă, trimiteau pe gazda lor, pe madam Ionescu tânăra, nora lui madam Ionescu a noastră. Și avea asta o gură, de care nu se putea să nu-ți fie frică. Ne și bătea la o adică.

            Chetreanu și Căliță Popa erau în clasa a II-a, iar eu și Gheț într-a-ntâia așa că nu se potriveau cântările noastre cu ale lor, să fi cântat aceleași bucăți toți patru odată, să batem bătăile odată și să terminăm tot odată. Ei le făceau pe-ale lor în timp ce noi nu mai puteam învăța, și când venea rândul nostru, nu mai puteau ei. Iar unul din noi era cam afon și cu el, care-l făcea pe „Zo” ca pe „Ni”, trebuia să repeți din nou de la „Pa”, „Vu”, „Ga”, „Di”. Și era atunci o hărmălaie de nu se mai auzea nici în cer nici în pământ. Și aveam niște Anastasimatare, niște Ceasloave și niște Octoihuri mari și groase, de ocupa unul singur toată masa.

            Dacă am fi dat cu pasul, ograda nu avea o lungime mai mare de 8-10 metri și o lățime de 3-4, străbătută de o punte de dulapi ca să nu umbli prin apă, deoarece când ploua nu se mai zvânta luni de zile, și se înverzea ca mătasea broaștei. Tot aici își mai avea locuința și fata doamnei Ionescu, o croitoreasă pe cât era de desăvârșită în meseria ei, pe atât de bețivă. Nu avea bărbat, avusese cândva, de-l făcuse pe nenea Culiță, mai mare cu 10 ani decât noi. Avea și el o odaie care dădea tot în această curte.

            Așa că în spațiul acesta exterior, adică în așa zisul aer liber, era o viermăraie de lume de nu-ți puteai trage sufletul, să mai scoți și tu afară un scaun să-ți mai alergi ochii pe o carte. Iar fata lui madam Ionescu, gazda noastră, era de o beție deosebită de a celorlalți confrați de-ai ei întru alcool. Stătea cuminte două săptămâni și când se ținea de băut, o lungea câte trei, și de dimineața până înnopta, intra și ieșea mereu din casa ei, ocărându-și și blestemându-și mama.

            Cu tot ce se mișca acolo, nouă nu ni se părea anormal deloc, nu ne plângeam către părinții noștri că n-am avea condiții bune de învățat și să ne mute în altă parte. Ne vedeam de școala noastră, de învățătură, ne străduiam să încăpem toți între acei patru pereți și să ne întindem la scris pe o singură masă lungă de un metru și lată de 60 de santime, care trebuia să ne ajungă.

            Gheț avea un cufăr mai mare decât toți, că nu se putea să venim la școală și să n-avem fiecare lada noastră. Și ne-o încuiam de parcă am fi trăit în gară. La o joacă, m-au băgat și m-au încuiat în cufăr.

            La școală, profesorii erau numai preoți, cu o singură excepție, la muzica bisericească, unde-l aveam pe Neica Marin, un dascăl de frunte de la Biserica Domnească, un fel de catedrală a orașului, situată în Piața Moldovei. Dar nimeni nu cunoștea ca el atâta muzică, și avea o plăcere acest Neică Mărin de a ne prinde că nu am învățat și să ne bată, de nu se mai știe. El însă își făcea datoria la sânge, nu prăpădea nici un minut la ore.

            Eu nu am fost bătut că învățam continuu, și bine, de nu m-a prins niciodată pe picior greșit. Dar Lechea și Călin, mereu se luau unul pe altul în spate. Îl punea să cânte pe Călin și el nu știa. Atunci Neica zicea:

  • Ia-l, Lechea, în spate.

Și-l lua pe Călin ca pe un sac de i se întindeau pantalonii pe fund și când îi croia câteva bețe zdravene, dădea din picioare de-i săreau încălțările.

Apoi îl punea pe Lechea să cânte și nici el nu știa. Și-i spunea de data asta lui Călin să-l ia în spate pe Lechea și amândoi reprezentau în clasă o distracție foarte fioroasă pentru care râdeam fiecare pe sub mustață de aproape nu ne mai puteam ține. Dacă ne vedea că am râs, punea pe altul să ne ia și pe noi în spate chiar dacă știam lecția. De vină era râsul de aproapele nostru, cum scrie la Biblie.

Aveam pe părintele Pascu la limba română, pe părintele Vlădescu la tipic (el era și directorul școlii), pe părintele Ciută la istorie, pe părintele Diaconescu la istoria bisericii creștine, pe părintele Hilohi la muzica vocală, care de asemeni era foarte stăpân pe meserie, fiind și dirijorul corului de muzică vocală. Nu știu de ce se zice „vocală”, că doar pe aceleași portative și pe gama Do, Re, Mi, Fa, Sol, La, Si, Do s-a cântat de mult, foarte de mult, și mai mult pe instrumente, de la muzica preclasică și mai în urmă, de la Beethoven și Enescu, până în zilele noastre. Pe actualele manuale scrie „Carte de muzică vocală”. Poate i se spune așa, ca în școală să se deosebească de cea bisericească și aș putea zice că aceasta din urmă este cu mult mai vocală cu notele ei Pa, Vu, Ga, Di, Ke, Zo, Ni, Pa, scrise și în litere slavone, kirilice, și în grecești.

Cu aceiași elevi, școala avea două coruri: unul bisericesc dirijat și condus de Neica Marin și celălalt vocal, condus de părintele Hilohi. Acest preot, bun șahist, avea și doi băieți, dar pe amândoi i-a dat la liceul „Unirea”, nu la seminar ori la dăscălie. Era rușine, „Unirea” era școala oamenilor înstăriți.

Așa că noi, în afară de cursuri mai aveam și „ansamblu coral” cel puțin de două ori pe săptămână, câteodată la fiecare muzică, și vocală și bisericească, și când era câte un mort mai bogat și cerea corul școalei de cântăreți, ne chema și la repetiții. Costa foarte mult să iai la înmormântare acest cor, dar erai cineva. Se strângea lumea pe stradă când trecea cortegiul și se lua după el câteva sute de metri, nu pentru mort, ci pentru cor. Banii îi lua școala iar nouă, de cele mai multe ori, nu ne dădea nici o lingură de colivă după ce lăsau sicriul în groapă. De unde atâta colivă să dai la 80 de coriști? Și nu ne lăsa Neica Marin când plecam la asemenea treburi să răsuflăm deloc tot drumul cât mergeam după mort, încât când scăpam, eram hămesiți ca niște haite flămânde. Atât doar mai stăteam din cântat, cât se oprea trăsura să se dea popa jos să citească Ectenia, dar și atunci aveam de zis „Doamne miluiește” și „Amin”.

Semnele grecești nu erau așa de diversificate și mărunțite în diferite mărimi ca cele ale muzicii vocale, din care cauză nici nu se putea scrie cu ele muzică populară, ușoară, ori de altă natură care să impună fel de fel de întorsături. Neica Marin era mai aproape de Dumnezeu cu corul lui, iar părintele Hilohi, de lume, așa că ne plăcea mai mult la cel din urmă. Mai râdeam, mai cântam „Mândro, mândrulița mea” pe patru voci și unde dădeam câte un spectacol, era o adunare de veselie. Că la cele ale lui Dumnezeu, chiar dacă nu eram la mort, tot smerit și sobru trebuia să fii.

Mi-aduc aminte că murise o doamnă din marea familie de boieri sau bogătași, Alaci. A chemat la înmormântare corul școlii și ne-a dat la plecare de-acasă la toți coriștii câte o lumânare mare și un prosop, care nu diferea de cea primită de dirijorul nostru, și nu prea-i venea la socoteală nediferențierea comisă. Se simțea mai bine atunci când numai el primea acest dar, cum de regulă se întâmpla. Cine să mai dea lumânări și prosoape la toți coriștii, la toată puștimea, după ce însuși corul costa o groază de parale? Pe toată perioada de peste două ceasuri a acestui marș funebru, de ciudă, Neica Marin ne-a înghesuit și ne-a împins cu cântările de ne-a mers fulgii. Și la sfârșit când a văzut că și el a fost pus să-și ia colivă cu lingura ca și noi, nu să i se facă pachet și să fie rugat să-l primească așa cum fusese nărăvit, plesnea de ciudă pe coriști. Om rău, că doar noi nu eram vinovați cu nimic.

Deși se găseau în oraș la prăvălii toate bunătățile de pe lume, noi nu ne puteam permite să ne îndestulăm cu ele, că nu aveam bani. Se știa că dimineața plecam fiecare cu leul la prăvălia din apropiere și ne luam sfertul de pâine pe care îl mâncam cu ceai. Atât, fără nimic lângă el. Și dacă gazda mai întârzia cu fiertul lui, până venea, sfertul nu mai era și beam ceaiul gol. Un kilogram de zahăr pe lună era rația și trebuia să-l drămuim în așa fel, nu ca să simți dulceața apei cenușii clocotinde, ci să știi că ți-ai pus 1/30 sau 31 din cantitatea stabilită.

Și când ajungeam la școală ne luau de nas niște covrigi cu susan, proaspeți și moi ca puful, dar treceam pe lângă coșuri și stăpânii lor cu șorțurile albe de parcă nici nu existau. Numai un covrig să fi mâncat în fiecare zi și plecau din colțul batistei 30 de lei, dar de unde să-i ai, când primeai numai câțiva acolo, ca să-ți cumperi ce-ți mai trebuie ca unui școlar?

Carne, ne cumpăra din banii noștri, madam Ionescu, 1 kg. duminica. În restul săptămânii mâncam cartofi și fasole, ori fasole și cartofi mai completând masa cu câte un ou, cu lapte ori cu brânză.

Gheț, Căliță și eu, eram toți din Soveja, cam la același nivel de sărăcie și de trai acasă. Numai Chetreanu era puțin mai sus. Provenea dintr-o familie cu ceva mai mult pământ, fiul lui Soare Chetreanu de la Colacu – Vrancea, cântăreț bisericesc și el, tată a șapte fete și a unui băiat, Ion, podoaba aceasta care stătea cu noi în gazdă. Alintat, nevoie mare, și de multele lui surori ca și de părinți, lui Chetreanu i se părea că este dintr-un alt aluat decât noi și ne cam lua în râs cu starea lui socială. Ceva mai binișor îmbrăcat, cu bănișori mai mulți, promovat în jumătăți de gheată, adică în pantofi (nu ca noi în ghete), i-au alunecat puțin câte puțin ochii după fuste. Frumușel, băiatul a început treaba serios. Toată ziua cu nasu-n oglindă, mereu își văcsuia pantofii de străluceau, în timp ce noi învățam, el se dichisea și pe la școală tot mai rar dădea. Dar bani pentru fete îi trebuiau mult mai mulți decât primea de-acasă cu scopuri bine definite. Așa că într-o zi, neajungându-i, a intrat într-o biserică și a furat „cutia milei” pe care a spart-o undeva pe câmpul de la gară. Nu era el atât de versat ca să nu-l poată descoperi, că doar era la începutul meseriei, așa că până la urmă l-a dat afară din școală și ca urmare, nu mai avea pentru ce sta la gazdă.

Dar noi n-am putut rămâne doar trei, că madam Ionescu avea nevoie de patru, ca să ia bani, și a mai venit unul, mi se pare tot un consătean.

Erau o sumedenie de discipline la care trebuia să le facem față și care nu ne lăsau să ne culcăm pe-o ureche. În fiecare din cei patru ani, figurau următoarele: Muzica bisericească orientală, Muzica vocală, Tipic, Citirea și cântarea practică, Limba română, Geografia, Agricultura, Lucrul manual, Istoria și Purtarea.   

În clasa I-a, aveam în plus Istoria sfântă și Matematica.

În clasa a II-a, aveam în plus: Matematica, Parabolele Domnului Hristos, Istoria bisericii universale și Gimnastica.

În clasa a III-a, aveam în plus: Dogmele, Istoria bisericii universale, Morala creștină, Higiena, Drept civic, Gimnastica și Contabilitatea.

În clasa a IV-a, aveam în plus: Istoria bisericii române, Sectologia, Liturgica teoretică, Contabilitatea, Drept bisericesc și Medicina populară.

Toate ar fi mers cum ar fi mers, erau cărți, puneam mâna pe ele, le toceam și le înțelegeam, dar Tipicul îmi punea capătul. Nu era carte, și părintele Vlădescu, titularul disciplinei, dicta la fiecare oră, și-i mergea gura ca pe apă. Și ce era acest Tipic? O tehnologie a slujbelor. Dar cum să știu eu ce trebuie să zică dascălul după ce popa spune ceva din altar, din ce carte să iau că la strană erau mai multe din care trebuia să știi ce și când să culegi, ca să poți ține în fața mulțimii din biserică un dialog cu preotul fără întrerupere; că dacă tu dai altă cântare în loc de cea care trebuie, îl zăpăcești și pe popă și apoi se uită lumea la noi că ne-am încurcat. Nu știu ei toți ce trebuie să spună unul și cum să răspundă celălalt, dar că ne-am încurcat, pot să-și dea seama foarte ușor. Apoi dascălul, este subordonat popii, un fel de ordonanță a lui, și te poate face de rușine în fața oamenilor și tu nu poți să te iai cu el în colț. Nu șade frumos, lumea pentru altceva vine la biserică, nu să vadă cum ne ciondănim noi.

Într-un fel se face slujba într-o dumincă de Paști, altfel într-o duminică obișnuită și altfel în cea de Florii. Ei, spuneți și Dvs. cum să pot ști eu toate și cum urmează? Și-apoi nu-i numai slujba de duminică, adică de utrenie și liturghie, mai vine și vecernia de sâmbătă seara, mai vin și cele din săptămâna patimilor, cele de Sf. Neculai, Gheorghe, de înmormântare, de nuntă, de botez, cum să ții minte toată înșiruirea lor, că nu este o carte pentru fiecare în parte să te uiți pe ea înainte, ca pe drum, și să mergi. Tot trebuie să culegi când dintr-o carte când din alta.

Și erau unii mai slabi decât mine la celelalte discipline, iar la Tipic le mergea gura, strună. Cea mai mare parte din aceștia erau cei trăiți pe lângă biserică de mici copii, care urmăriseră slujbele și asimilase această rânduială, acest tipic, automat. Ferice de ei.

După un dor nebun de-acasă, de frate-meu, de mama (pe tata-l vedeam mai des că venea la târg), de plaiuri, de Țâlfă, de Zboina și de câte și mai câte altele care m-a turtit de tot trimestrul I, m-am învățat și cu școala, m-am învățat și cum să învăț, m-am învățat și cu străinii, și cu orașul și cu de toate. Știam că treaba mea principală este școala, cum era pentru tata, cărăușia, pentru mama, războiul și treburile casei, pentru Gheorghe, rotăria, și trebuia să muncesc.

Am promovat clasa I cu media generală anuală de 8, 59, clasa a II-a cu 8, 66, dar spre sfârșitul acesteia, mi-am dat seama că am apucat pe-un drum greșit în viață. Nu-mi plăcea meseria din care aveam să trăiesc, era – mi se părea mie – cam rușinoasă. Mai ales când ne mai alunecau și nouă ochii după câte o fată, și aceasta trebuia să aibă și ea număr pe mână, adică să fie elevă, ne repezea cât acolo, spunând că nu vrea să aibă de-a face cu colivarii. Doamne, ce insultă gravă mi s-a părut această expresie. Nici că se putea alta mai dureroasă. Și nici măcar nu aveai argumente să zici că nu-i adevărat, că – ce-i drept – asta, cam așa era. Dacă minciuna contravine altei minciuni, adevărul nu contravine altui adevăr. Ce mai încoace încolo, eram colivar și gata, etichetă care se impregnase în mine ca tatuajele pe marinari.

Cum, oare chiar toată viața să mă țin eu ca un cățelandru după popă, ca ordonanța după ofițer, să meargă el slobod înainte și eu să-i duc geanta cu patrahirul, să-l îmbrac și să-l dezbrac de el mereu în fața lumii? Păi ordonanța-i în armată, și dacă a acceptat, nu are încotro, dar eu sunt un om liber, ca vulturii de pe Zboina, cum să-mi bag eu grumazul într-un așa laț? Și ordonanța e ordonanță numai pentru o vreme, cât ține armata și când întoarce capela cu fața la spate, a scăpat și este iarăși liber. Să merg eu la fiecare îngropare și în timp ce nenorociții plâng mortul, eu să cânt? Să fiu eu obligat să fac mereu serviciu în duhoarea cadavrelor în descompunere? Că cele mai multe rămân în seama bacteriilor, nu le îmbălsămează nimeni, ori să-mi înec vocea în formol toată viața? Să suport eu nedreptatea de la Dumnezeu sfântul ca din tot ce se câștigă la biserică, două treimi să ia preotul singur iar cei doi dascăli inclusiv cei ce mai fac treabă prin biserică, ei toți, numai o treime? Cum să mai crezi în dreptatea Celui de Sus? Și dacă eu nu prea cred, cum pot eu să fac pe ceilalți să creadă? Cum să convingi pe cineva de un lucru de care tu însuți nu ești convins?

De ce elevii de liceu nu doresc să facă dăscălia, de ce nu-și întrerup liceul lor să vină la școala noastră? Nici chiar cei repetenți nu vin să se facă dascăli. Abandonează liceul, dar cântăreți de biserică nu se fac. Cum să-mi calc eu demnitatea mea, chiar dacă mă trag din săraci? Că doar demnitatea nu ține de starea materială și socială. Poți să fii sărac și demn, sau bogat și nedemn.

Să scociorăsc eu prin farfuriile femeilor ce vin la cimitir la mormintele morților lor cu colive, și să iau pentru noi, pentru biserică, jumătate și jumătate să las acolo? Cum de-mi pregătesc eu, cu atâta școală, cu patru ani, o meserie care nu-mi place?

Frământări mari se produceau sub șapcă, în mintea mea de pui de țăran care a scos și el capul la lumină și nu știam ce hotărâre să iau. Și dacă o luam, nu puteam s-o iau singur, iar dacă le spun alor mei, cum să îndrăznesc când știu cu câtă greutate m-au ținut și acești doi ani cărora eu vreau să le dau cu piciorul? M-am analizat și mi-am pus fel de fel de întrebări și răspunsuri. Dar dacă întrerup la jumătate și mă iau de liceu, pot ei să mă țină 8 ani?  La liceu erau taxe mari, uniformă obligatorie, cărți mai scumpe, pretenții mai mari, iar dacă n-oi putea face față, s-o curm și pe asta? Cum să încep eu două școli, și să nu termin niciuna și să viu acasă la coarnele plugului, nu se adeveresc vorbele lui Moș Neculai Răduța către fiu-său că „Lasă, tată, că ei n-au cu ce-l ține și vine el înapoi în sat de unde a plecat, ca al lui Pătulea”?

Dar gândurile mele nu le spuneam nimănui, mă perpeleam singur, că dacă aș fi spus altcuiva, să mă sfătuiesc cu alții, poate mi-ar fi dat vreo soluție mai bună decât cea pe care o iai de unul singur. Părinților nu îndrăzneam să le spun, că sigur ar fi înghețat la propunerea mea de a întrerupe una și de a începe alta. Pe acele vremuri nu prea erau oameni cu școală și pentru a ține condeiul în mână ori să ajungi șef de călimară, cum spunea cineva, puteai și cu câteva clase de liceu și mi se părea o muncă mai onorabilă decât această dăscălie. Dar mi-a spus cineva așa ceva? Și cum să-mi spună dacă eu tăceam în mine?

În cele din urmă m-am hotărât să merg înainte. Tot era o meserie mai bună decât cea care scria în buletinele de identitate ale tuturor oamenilor din sat: „plugar”. Am să am și eu niște venituri mai sigure și nu am să fiu toată vremea dator la alții cum era tata. Iar dacă mă voi coace la creieri și mi-o veni mai multă minte, voi vedea ce se mai poate face.

Nu știu de ce a fost nevoie să ne mutăm de la madam Ionescu cea cinstită. Am umblat pe la vreo trei gazde, una mai hoață decât alta, și ne-am întors înapoi.

Deci m-am hotărât să continui dăscălia pe care o învățam cu sârg, deși nu-mi plăcea deloc unde o să ajung. Una din cele mai nesuportabile perioade din fiecare an de școală și calendaristic, era săptămâna mare înainte de Paști, Săptămâna patimilor. Cred că nici Cristos nu pătimea mai mult decât noi. Atunci școala în întregime se suspenda și toți mergeam la Biserica Domnească ce era considerată biserica școlii, cea mai importantă din oraș.

De luni dimineața de la ora 6 ne aducea și ne suia pe toți în cafas și cântam în cor până la ora 13. Ne duceam la masă și la orele 15 veneam la vecernie, la pavecerniță și la altfel de slujbe că se schimbau în fiecare zi până la înviere.

Își poate închipui cineva ce înseamnă să stai în biserică atâtea ceasuri în picioare, schimbându-te când pe un picior când pe altul de luni dimineața până în duminica Paștilor, atâtea ceasuri, zilnic? Și Neica Marin alături de noi nu ne slăbea deloc, ba ne mai și croia cu bățul în cap pe cei care nu puteam fi tot timpul atenți la camertonul lui. Preoții se mai schimbau între ei că aici erau vreo trei patru, și făceau slujbele când unul când altul sau alții, lumea în biserică stătea cât vrea și pleca, cu toată frumusețea corurilor noastre, iar noi, rămâneam condamnați acolo, în casa lui Dumnezeu. Cine știe ce-om fi zis de El în acele zile chiar în casa lui, că prea lăsa pe Neica să ne extermine.

Dar corurile noastre erau înălțătoare. Venea lumea ca la operă, că din atâți elevi erau de toate nuanțele și altiști, și tenori, și baritoni și bași, ba și doi pași pedaliști. Crețulescu, și Furdui cel mic cu sora lui, erau soprani, încât avea dirijorul cu ce să facă toate cântările.

Am terminat clasa a III-a cu media 9, 07, pe-a IV-a cu 9, 11 iar diploma cu 9, 66 fiind clasificat întâi. Crescusem în medii de la an la an și tata, era foarte mulțumit de „noatele” mele iar la Crăciun vrea să mă vadă cântând „Fecioara astăzi naște pre cel mai presus de ființă…” și nu mai spun ce bucurie avea în zilele de duminică sau alte sărbători să mă vadă și să mă audă citind „Apostolul” în mijlocul bisericii.

Pe măsură ce sfârșitul școlii se zărea, supărarea mea era și mai mare că se apropia intrarea în meserie, care nu-mi plăcea. Și cine știe în ce sat o să mă dea, că cele două biserici de la noi aveau dascălii lor, destul de tineri, deși până la urmă Gheț și Căliță și-au găsit loc aici în comună unde funcționează și astăzi[1].

Dacă tot intru în clerul lui Dumnezeu, măcar să mă ridic pe o treaptă superioară și mi-am zis să mă fac popă, în care sens am și făcut o scrisoare la Ministerul Cultelor cerându-i să-mi echivaleze ceva din cei patru ani, dacă nu chiar pe toți, urmând să dau diferențele. Mi-a venit un răspuns că nu se poate decât s-o iau de la clasa I, deoarece este o mare diferență de materii între dăscălie și seminar. Și-acum, mă gândesc în sinea mea, că dacă ar fi spus „Da”, aveam altă direcție în viață și astăzi aș fi fost preot. Ce-i viața omului și multele ei cărări, pe care apuci la întâmplare! De ce nu suntem noi în mai multe exemplare să ne dăm seama care a fost drumul cel mai bun?

Dacă tot trebuie să o iau de la capăt, atunci de ce n-aș face un liceu? De prin clasa a III-a, tot mă interesam cam care liceu ar fi mai pentru mine, care ar fi cu mai puțină cheltuială, la care ar fi materiile cele mai ușoare să dau câte doi ani într-un an să-mi mai recuperez din cei pierduți în școala ce-o urmasem. Că dacă intram la un liceu, acești patru, sigur erau pierduți, nu mai aveam ce face cu ei, cum să-i mai fructific.

La gazdă la „O mama”, adică la nora lui madam Ionescu (și pentru că toată ziua o striga pe soacră-sa cu această expresie, noi așa am botezat-o), stătea Grigore care făcea liceul comercial, cu Nicușor, la aceeași școală. Nu avusesem prin sat prea mult de vorbă cu ei, că primul era mai mare, celălalt mai mic, iar Grigore făcuse școala primară în Rucăreni că-i venea foarte aproape de casă, la doi pași, la două minute, față de cealaltă din satul de care aparținea și până la care trebuia să facă aproape jumătate de ceas. Dar aici strânsesem rândurile, că ne întâlneam mereu la plecare, la venire, la joacă, la minge și toată ziua. Când mai făceam pauze, ne vedeam printre scândurile gardului care ne despărțea.

Văitându-mă către el, Grigore mi-a spus că nu ar fi prea greu să mă apuc de liceul comercial, și dacă vreau neapărat să-mi pun chisania și să învăț bine, pot să-l fac în mai puțini ani decât opt, dând câte doi. Mi-a intrat în cap ideea și nu mi-a mai ieșit, așa că în toamnă m-am dus la examenul de admitere în clasa I și la 15 septembrie am luat-o din nou de coadă. Nu știu cum s-a întâmplat, că tata și mama nu m-au oprit deloc și nici nu m-au certat că s-au cheltuit cu mine patru ani degeaba. Dar gândul meu era să-i recuperez. Erau taxele mai mici, uniforma mai puțin obligatorie, așa că la începutul anului școlar mergeam și eu la liceu cu șapcă albastră pe cap și cu număr la mână.

Aceasta de-acum, constituia cea de-a doua mare bucurie din viața mea. Mă și considerasem scăpat de școala de cântăreți și de urmările ei, dar întâmpinasem foarte mari greutăți la înscriere la cursuri, că eram prea mare și ei nu primeau decât până la doisprezece-treisprezece ani, iar eu aveam șaisprezece. Am rugat directorul să mă primească, să ceară dispensă de vârstă și dacă nu mi se va aproba, părăsesc școala și voi trece în particular, sau la fără frecvență, cum se spune astăzi. Însă eu aveam nevoie să urmez la zi, că numai așa puteam da două clase într-un an. Dar numai în particular, nu se putea. Se suprapunea în iunie integralul uneia cu parțialul următoarei, și nu mă primea să dau parțialul din următoarea până nu vedeau hârtia că am promovat-o pe cealaltă.

Am mers vreo trei săptămâni la cursuri și gândul că de acum nu mai sunt colivar, făcea să trec mai ușor peste faptul că eram între colegii mei, ca măgarul între oi; ei toți de câte 11-12 ani, iar eu de 16. Nici cu înălțimea nu mă ajungea nimeni, că eram în creștere, și ei și eu. Se adunaseră anii: cei 7 ani de-acasă, cu 5 clase primare și cu 4 cei nefericiți, făceau destui ca să mă diferențiez de ceilalți. Știau toți profesorii ce făcusem între timp, că nu se putea să nu se afle și mă pusese dirijorul corului școlii. Puteam să nu accept? Dar eu, cu atâta școală înaintea celorlalți, trebuia să învăț și cel mai bine dintre toți.

Numai că într-o zi intră Broscoi în clasă la jumătatea orei (Broscoi fiind directorul școlii, așa era poreclit de noi și numele adevărat nu mi-l mai amintesc), oprește lecția și-mi spune că imediat să-mi iau geanta cu cărțile și ce mai am, că ministerul nu mi-a aprobat dispensa de vârstă.

Parcă mi-a dat cu o măciucă în moalele capului. Și n-a plecat din clasă până când nu m-a văzut ieșit. Ce supărare am avut atunci, ce jale era în sufletul meu și nimeni nu mă putea ajuta. Însemna că pun pe cărbuni pe mama și pe tata cu cheltuielile an de an, dar voi lăsa și gazdă și tot și-am să mă duc acasă, voi învăța acolo; dar cum să învăț franceză și germană? Astea trebuiau auzite de la profesor. Nici nu știam încotro să mai apuc. Gazda era plătită toată luna și mai era până la terminarea ei. În cele din urmă mi-a venit o idee care în final s-a dovedit salvatoare. Ce-ar fi să mă duc la părintele Pascu, profesorul meu de română de la dăscălie, să-i cer părerea, că eu îi fusesem cel mai bun elev la disciplina lui din toată școala pe toți cei patru ani. Poate-mi dă un sfat. Dar dacă zice să sunt dezertor de la meseria pe care mi-am făcut-o la ei și de la credință, de la Dumnezeu, și mă dă afară de nu mă văd? M-am încurajat tot singur gândind că el și-a dat copiii la liceu și nu la dăscălie sau la seminar, așa că mă va înțelege și pe mine, poate.

M-am dus acasă. Preotul m-a primit cu plăcere și continua să taie niște ramuri uscate de la pomii din grădină. Mi-a spus că tăierea se face numai primăvara devreme, înainte de a se umfla mugurii, și uite așa, se face această curățire, punând mâna pe fiecare creangă ce va trebui suprimată. De-atunci am învățat și eu cum se îngrijește livada și n-am mai uitat nici astăzi, punând mâna pe foarfece și fierăstrău de câte ori a fost nevoie oriunde mă aflam către sfârșitul iernii.

M-a poftit – după aceea – într-un balcon cu o masă și scaune din răchită și m-a ascultat. A scris doar câteva rânduri către domnul Cioca, director general în Ministerul Învățământului și Educației prin care-l ruga să-mi dea aprobarea și mi-a spus să o pun alăturea de hârtia mea pe care s-o trimit acolo într-un plic. Cererea făcută către ministru, dar adresa de pe plic, dedesubt, cu numele directorului general. Am plecat mai senin la minte și în suflet, mulțumindu-i cum m-am priceput, am trimis-o la București și în două săptămâni, care mi s-au părut doi ani, mi-a venit aprobarea.

Nu mai spun ce bucurie mare am avut. Purtam din nou șapca albastră cu toată tăria și mândria și chiar atunci am plecat la Broscoi de i-am prezentat hârtia. N-a avut ce face și m-a primit, scriindu-mă în cataloagele din care mă ștersese, la urma tuturor. Parcă numele meu ar fi început cu „Z” și nu cu „R”. Dar asta mai conta? Urmărisem eu ce se dăduse  între timp la fiecare materie, la franceză și germană îmi mai arătaseră Grigore și Nicușor, și când am început școala din nou, știam mai mult decât colegii mei.

Am terminat clasa I a liceului comercial cu media 9, 01, cea mai mare pe școală. Așa trebuia să fie, deoarece eu făcusem unele discipline foarte serios, româna, istoria, geografia pe care le-am găsit și aici și care nu-mi mai luau timp cu învățătura. Mă înlocuise și de la dirijoratul corului, deoarece dându-mă afară, numiseră pe un altul, și nu se făcea să-l schimbe.

M-am dus să mulțumesc părintelui Pascu care s-a bucurat de mulțumirea și bucuria mea. Ce fericit eram, toată lumea era a mea.

Imediat mi-am făcut rost de cărțile de clasa a II-a și învățam de zor concomitent cu cea de la curs, încât parțialul din iunie și integralul din septembrie mi-au fost floare la ureche. În anul școlar următor, eram în clasa a III-a. Recuperasem un an iar tata și mama nu mai puteau nici ei de chefoși. Săraca mama: toată vara nu mă clintea decât chemându-mă la masă iar eu învățam pe sub pomii din grădină, de la 8 dimineața până seara la ora 6, când plecam la plimbare și recreere în parc. Cu tot învățatul meu, nu uitam să particip în vacanță la toate muncile mari și grele din gospodăria noastră, fânul, culesul fasolii, porumbului, lucrul în vie și altele.

Am vrut să dau și anul următor tot așa, pe a treia la curs și a patra în particular, dar cineva m-a dezarmat, mi-a tăiat elanul, spunând că după ce luăm pe-a IV-a, trebuie dat și examenul de capacitate cum era atunci, și acesta n-ar fi mai încăput în timp, până se deschidea anul școlar la 15 septembrie. Integralul ținea în perioada 5-15 septembrie, și o comisie pentru mine, dincolo de această dată, nu mai exista. Nu știam eu toate rosturile, că poate găseam un loc și pentru acest examen, fără de care nu se putea trece în cursul superior, să-mi zică și mie puștimea „Domn’ elev” și să am și eu șnur de aur de la ceaprazar de jur împrejurul capului la șapcă. Cine nu lua capacitatea de prima dată, că a doua oară nu se mai ținea, așa cum se ține bacalureatul, rămânea cu patru clase de liceu.

Așa că am făcut separat la curs clasa a III-a, apoi tot așa pe-a IV-a, am luat capacitatea și m-am înscris în clasa a V-a, cu toate onorurile de care vorbeam mai sus. Școala de cântăreți bisericești stătea tot mai departe într-un colț, ca ceva terminat de care nu mai aveam nevoie și nici nu mă mai amenința în nici un fel, iar când eram acasă, duminica dimineața, nu mai auzeam prin somn pe mama vătându-se către tata că „uite, omule, popa toacă a doua oară la mănăstire, iar Ionu nost’ cu care ne-am cheltuit, s-a întors pe partea-ailaltă”. Își luase și ei îndemnul că am pornit pe alt drum, mai bun. Își dădeau seama ce diferență este între dăscălie și liceu și începeau să fie mândri de mine. În sat, eram și eu egal cu toți consătenii mei, elevi la asemenea școli.

Pentru a lua două clase într-un an nu era nici o opreliște și mi-am zis că de această dată pot da o lovitură dublă cu clasele a V-a și a VI-a, dar acestea erau mai grele, totul era nou pentru mine. De-acum încolo nu mai întâlneam nimic din ce aș mai fi făcut odată. Trebuia învățat totul de la capăt și cu dârzenie pentru amândouă clasele. Și cum nimic nu se poate să nu se poată dacă este voință, în anul următor școlar m-am înscris în clasa a VII-a, lăsând în urmă pe primii mei colegi cu doi ani, și tot atâți recuperasem.

Am mai dat iar o lovitură cu clasele a VII-a și a VIII-a într-un an și în acest fel îmi recuperasem trei, spre mulțumirea mea și a celor de-acasă. Ce de bucurii îmi aduceau aceste clase promovate, chiar dacă le luam cu note mult mai mici decât cele cu care promovasem clasa I, ca primul pe școală.

La Zamfir Constantinescu care era un foarte bun profesor de română, stătea și nepotul lui, fugit din Basarabia de ruși. Se aciuase aici, era o rudă a soției acestuia și împărțea timpul în două: școală și argăție la nea Zamfirică. Era în aceeași clasă cu mine, recuperase și el tot așa un an sau doi deoarece se apucase târziu de liceu, scăpătat și el cu banii și era coleg cu mine, chiar un bun prieten. Aveam numeroase puncte comune de ne apropiasem destul de mult.

Deci în toamna anului 1946 terminasem liceul. Peste două zile trebuia să mergem la Brăila să dăm bacalaureatul, că la acea vreme acest examen se dădea pe centre, cu absolvenți din mai multe localități.

Nici nu răsuflaserăm bine de ultimul examen de clasa a VIII-a, că trebuia să o luăm la drum. Aveam noi bani de călătorit, dar unde să stăm? Ne tot gândeam amândoi, eu și Timofei, basarabeanul, și până la urmă l-am rugat pe Chiriță, un alt coleg de-al nostru care făcuse liceul în Focșani deși era din Brăila. Îl luase un cumnat de-al lui să-l întrețină, deoarece părinții îi muriseră amândoi. Avea casele lui acolo în care – după moartea acestora – nu știu cine stătea, dar ne-a luat cu el în cartierul Brăilița în niște construcții destul de modeste, dar oameni cu o inimă largă și primitoare.

Eu și cu Timoșka, pe oriunde ne aflam, eram cu cartea în mână, să nu pierdem nici o fărâmă de timp, așa că pe tren țineam algebra pe genunchi. La Tecuci schimbam trenul și aveam de așteptat mai bine de un ceas, vreme în care ne-am așezat la o masă în sala de așteptare  de clasa a III-a și am scos caietele și cartea să facem niște exerciții. Sala era înțesată de lume și mai mult de trupe sovietice, care așteptau și ele cine știe ce trenuri. Că pe atunci, abia se termina războiul și ruși erau puzderie peste tot, în toată Europa și în toate țările, până la Elba. Ne împotmoliserăm la un exercițiu de algebră și nu o mai puteam urni din loc. Niște soldați ruși, de alături, se uitau la noi cum ne chinuim. Unul din ei, foarte tânăr, ca și noi, pe care nu am fi dat nici doi bani, ni se adresează:

  • Gospodin, pajalustea, davai karandaș. (Domnule, vă rog, dați-mi creionul).

Și unde nu ia exercițiul de la început, și-l duce către sfârșit și-i mergeau mintea și mâna de parcă ar fi fost profesorul nostru, Vasile Rotaru. Am rămas muți cum de un soldat „vede” atâta algebră. Ne-a dat a înțelege să-i spunem ce alte exerciții grele mai avem, pe care nu le-am putut face și i-am mai dat câteva. Le-a făcut imediat și când i-am dat și pe-al patrulea, l-a început doar și a plecat în fugă. Sunase trenul lor de chemare, sunetul specific rusesc, ca de vapor. Că la noi, atunci, erau liniile de cale ferată lărgite de gabaritul lor și circulau trenuri rusești. Și n-avea nici o stea pe umăr, era soldat, iar în timp ce descifra exercițiile, alți confrați de-ai lui, se uitau la el cum lucrează și-l mai corectau. Auzisem noi de școala bolșevică, dar nu credeam. Acum văzuserăm de-adevăratelea.

A fi sau a nu fi. Dacă nu luam bacalaureatul și examenul la facultate tot în aceeași toamnă, degeaba mă străduisem să dau clasa a VIII-a în același an cu a VII-a. Încordarea era la tensiunea cea mai înaltă.

Ne prezentăm la bacalaureat cu absolvenții din Brăila, Focșani, Buzău, Râmnicul-Sărat și Tulcea. Profesorii examinatori erau tot de la școlile din aceste localități. De la Focșani, de la noi, era numai „Popoarele” cum îi ziceam noi domnului profesor de istorie, Dănilă, venit din Basarabia și care avea un accent rusesc. Foarte drept și cumsecade om era. Îl iubeam mult de tot, toți, dar ce putea să ne facă el la matematici, contabilitate, drept, geografie, franceză, germană sau la alte discipline? Se dădea atunci examen la toate obiectele pe care le urmaserăm în cursul superior de liceu. La limbi străine, alegeai una din două, care voiai: franceza sau germana. Deși știam mai multă germană, din cauza topicei ei foarte încârligată, m-am înscris la franceză unde era un profesor de la Buzău. După ce am spus eu ce aveam de spus la o retroversiune, probabil că greșisem, profesorul mi-a zis:

  • „C’est votre grammaire speciale, monsieur, aprés vous”. Înțelegeam ce mi-a spus și mi-am zis că dacă nu-mi dă altceva la care să răspund mai bine, ratez examenul și mai departe facultatea, și, și mai departe, anul câștigat.

Ce bucurie după trei zile de stat înghesuiți ca sardelele în casele lui Chiriță din Brăilița! Luasem  bacalaureatul. Cine era mai mare ca mine? Făcusem liceul care acoperea total de nu se mai vedea dăscălia deloc. Doamne, doamne, câtă bucurie am adus eu acasă la tata și la mama care-mi cărase mâncare la Focșani 9 ani. Acum într-adevăr nu se cheltuiseră ei degeaba. Băiatul lor făcuse liceul și îl pusesem cu botul pe labe pe vecinul nostru care spunea că o să mă ia acasă tata și mama, cum și l-a luat al lui Pătulea. Cu liceul, mi se deschisese ușa coliviei larg de tot să pot zbura unde vreau.

Unde să vreau? Numai la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale că numai aici puteam merge noi cu liceul comercial, și la Drept. Aș fi vrut să mă fac doctor, dar materiile care se cereau la admitere la Medicină, nici una nu se făcuseră la noi. Acolo aveau acces numai cei cu liceul teoretic. De latfel, nu te oprea nimeni să iai și această direcție, dar numai să reușești. Se cerea doar liceul și liceul îl aveam. Dar puteam eu să mă duc ca vițelul la poarta nouă?

Mă întorc acasă în sat victorios, cum nu se mai putea. Parcă zburam, așa îmi era de bine. Trebuia deci să mă pregătesc pentru a da examen de admitere la facultate. Știam că este un singur drum de urmat înainte, dar era înălțător. Oare chiar voi putea deveni student? Este posibil așa ceva, din niște părinți, tata cu patru clase primare iar mama fără carte deloc? Să ajung eu chiar la o asemenea înălțime?

Dar școlile începeau târziu, că era al doilea an de la terminarea războiului și din sânul vechii societăți trebuia să irumpă o nouă lume, și politicienii se străduiau să se doboare care pe care. Conducerea țării, ori cei care se străduiau să ajungă la conducere și nu puteau din cauza claselor avute și conducătoare până atunci, se luptau pentru putere. Cine să se mai îngrijească de școli, și de celelalte? Și unde mai pui că seceta făcuse ravagii; mulți morți de foame, deplasări de mase după cereale de la est la vest unde se mai făcuse câte ceva, inflația se tot suia, banii nu mai aveau nici o valoare, trenurile circulau anapoda și cu geamurile sparte de la război ca și când ar fi fost normal, era o vraiște și o hălămosteală de nu știai unde-i capătul treburilor bune ca să apuci de el.

Pândeam și eu prin gazete ori pe la alții mai informați să aflu când se dă admiterea la Academie, să nu cumva să pierd termenul. Dar înainte de a pleca la București, trebuia să plec în țară după porumb, în Oltenia ori în vestul Transilvaniei, că nu puteam lăsa pe sora mea cu trei copii fără nici o trochiță de mălai. Și într-o asemenea situație erau și părinții, însă ei, oricum, mai puteau răbda, dar celor mititei trebuia să le dai, că ei așteaptă ca puișorii la marginea cuibului pe mama lor cu mâncare.

A te duce după porumb în țară, nu era așa o treabă simplă. Trebuia să te asociezi cu încă cinci șase oameni cel puțin, ca să te ajuți la încărcat și la descărcat în căruțe și în tren, să te aperi unul pe altul când cineva te-ar fi atacat să-ți ia „milioanele” (era inflație), că atunci nu punea lumea banii la CEC, și chiar dacă punea, nu aveai timp pe unde te aflai prin vreo comună din Banat să umbli să-i scoți. În spate aveai o motoașcă, un fel de raniță împănată cu sacii goi, iar aceștia trebuiau să fie groși, buni sau noi, să nu se spargă și să pierzi grăunțele. Și cum erau făcuți din feștilă (de cânepă), adunați în spate, zece cincisprezece, făceau un volum foarte mare. Trebuia să-ți iai cu tine și o manta mare de zeghi ca să-ți țină prin gări (sau pe unde te apuca noaptea), și de plapomă și de saltea, iar sacii, drept pernă. Nici nu ne gândeam la hotel, n-aveam noi timp și bani de asta. Uneori, când eram mai în siguranță și nu forțați să ciulim urechile pentru a nu scăpa trenul, mai așezam sacii sub noi, să ne fie mai moale și mai clad, să nu răcim. Apoi era toamnă, spre iarnă, nu puteam pleca prea sumar îmbrăcați. Nu mai spun de mâncare pentru opt zece zile cât putea dura o asemenea afacere. Așa că plecam încărcați ca niște catâri. Am făcut asemenea transporturi aducând peste 1000 de kg. de fiecare dată. Eram tânăr, aveam 21 de ani și pentru noi la acea vârstă era și un act de bravură, de curaj, de plăcere de a cunoaște țara, chiar în aceste condiții grele, și plecam voioși. Să aduci tu mâncare la ai tăi, să-i scapi de la moartea prin foamete, ce bucurie mai mare poate fi? Și când descărcam sacii în curte, ajunși acasă, nici nu mai spun cât de mari și de eroi ne consideram, mai mari decât cei de pe front, că și noi eram pe un fel de front, acela al foametei, chiar dacă nu ne punea nimeni pe piept nici o decorație.

Cu ocazia acestor duceri, am întâmpinat una din cele mai mari decepții din viața mea. Ne hotărâsem amândoi, eu și Grigore, unul pe care-l consideram de-acum cel mai bun prieten al meu, să ne ducem după porumb în Bant, și apoi să plecăm la facultate, el în anul II și eu să dau admiterea. Ne informăm cam unde s-ar găsi porumb și unde ar fi mai ieftin, ne echipăm cum scrie la carte și plecăm. Pe jos ori cu căruța până la Panciu, de-aici până la Mărășești cu un tren, apoi schimbăm unul până la București unde era roata turnantă să vedem unde apucăm.

Ajunseserăm în Gara de Nord, dormim amândoi pe jos (unde nu ne mai hăituia nici un ceferist, că nici nu aveai pe unde să pui piciorul de oameni ca noi culcați prin sălile de așteptare), și dimineața pe la orele cinci ne sculăm să luăm trenul ce ni se potrivea de ajuns în Banat, spre Timișoara. Ne postăm pe peron la linia pe care urma să tragă garnitura și așteptam. Grigore spune că se duce el să scoată bilete. Mai erau vreo 40 de minute până la plecare, s-a dus și eu așteptam. Era o înghesuială și o forfotă de nu te puteai strecura printre oameni decât ca melcul, că mereu te izbeai de sacii din spate ai fiecăruia, că toți numai astă treabă aveau. Peste 20 de minute vine într-un suflet la mine, îmi zvârle banii mei și-mi spune că el și-a găsit alt grup, spre Careii Mari, pleacă împreună cu ei, iar dacă vreau (că nu știa – spune el – că accept să schimb direcția, nu putea decide în numele meu), să mă duc repede să-mi iau bilet, dar repede, că trenul pleacă peste cinci minute. Dar treaba asta mi-o spunea înhățându-și ranița cu saci de lângă mine și ținându-se de barele vagonului care se și pusese în mișcare.

Nu-mi venea să cred. Mă ștergeam la ochi să văd dacă-i chiar el, Grigore, care-mi spune așa ceva, și cât eram de mare m-au pufnit lacrimile. Am alergat și eu repede să-mi iau bilet la trenul meu că mai rămăsese numai 15 minute până la plecare, ori 20, dar cum să alergi tu cu mogâldeața în spate izbindu-te de cele ale altora? În sfârșit am ajuns după multe minute, nu știu câte, la casă. Acolo un rând, o hărmălaie și o debandadă de nu se mai știe. Care mai de care se înghesuia în față să nu piardă trenul. Mai aveam încă treizeci de oameni înaintea mea și de sus, din înălțimea pereților unde erau plasate, megafoanele anunțau că peste două minute pleacă trenul Nr… în direcția … Timișoara. N-am avut ce mai face, pierdusem și acest tren și ceilalți tovarăși cu care plecasem din sat. M-am aciuat și eu pe lângă alții și am plecat nu mai știu când și în care direcție și am reușit să viu peste o săptămână cu toți sacii plini. Dar supărarea asta n-am uitat-o și nici nu cred c-am s-o pot uita vreodată. Este posibil să-ți facă așa ceva cel mai bun prieten? Dar nu cumva am greșit considerându-l cel mai apropiat și cel mai bun? De ce nu am analizat eu toată comportarea lui de la gazdă, în delungul anilor de liceu? Nu-mi făcuse el destule?

După ce mai stătusem pentru un an la o altă gazdă, tot pe strada „Doi nuci”, vis-a-vis de madam Ionescu cea bună, la Dorina Susan, am revenit la bază împreună cu el și cu Nicușor. Cel din urmă provenit din niște familii mai bogate și cu renume în sat avea comportarea unui boier de baștină, mai omenoasă, dar Grigore care se ridicase din niște înaintași mai modești, ajuns totuși cu un frate preot și cu unul perceptor, avea un altfel de caracter. Tată-su beneficiind de toate moșiile bisericii de la băiatul pe care-l avea popă în sat, începuse a se înstări. Bani mai primea Grigore și de la perceptor care era plin cu de toate, ceva îi mai scăpa și popa, și cei doi erau pe o altă treaptă, superioară, social economică decât mine.

Nicușor mereu primea pui fripți, întregi, de la mătușa Cucoana și de la Tânu, bunicii lui de la Mărășești, pe care-i mânca – de regulă – fără pâine sau mămăligă, cum nu se pomenea acasă la noi când îi aveam. Rupea aripile și picioarele și-i mai scăpa și lui Grigore câte o bucățică. Mă făceam că nu mi-i foame sau poftă când le vedeam bunătățile la amândoi, și plecam în altă parte, că eu nu puteam ține cu ei. Nici la cele stabilite obligatoriu, lemne, mălai, ouă și altele, nu le puteam respecta la centimă, dar cele suplimentare pe care și le aducea fiecare pentru el?

Profitând de ocazie că Nicușor era cu trei-patru ani mai mic decât el și putea fi mai ușor ademenit, Grigore încerca să-l asmute și pe el împotriva mea, deși acesta avea un suflet nobil, bun și era mai prietenos. Eram numai noi trei la gazdă și Grigore împărțise masa de scris în trei părți, fiecăruia câte o bucată. Spunea că pe a lui și-a unit-o cu a lui Nicușor și o folosesc în comun dar dacă un colț din caietul meu trecea granița pe teritoriul lor și el vedea, alerga cu cuțitul și-mi tăia sau se străduia să-mi taie porțiunea ce depășise. De multe ori zgâlțâia masa spunând că face ce vrea cu partea lor; și eu nu mai puteam scrie.

Mai cumpăraserăm împreună un ceas deșteptător și iar i-a trecut în gând o năzdrăvenie numai ca să-mi facă mie zile fripte. A împărțit suprafața cadranului în trei, și pe cele două părți ale lor, Grigore a lipit o hârtie pe care o ridicau numai ei ca să se uite când vroiau și vedeau cât e ceasul, deoarece eu pe a mea, trebuia să fiu nebun să o fi acoperit. Nici nu mai vorbesc câte săptămâni de-a rândul nu mai vorbea cu mine, ci numai în șoaptă mormăia cu Nicușor. Iar acesta vorbea cu mine numai când nu era Grigore de față, parcă i-ar fi fost frică de el. De câte ori nu ronțăia pungi întregi de bomboane umplute, mestecând și strâmbându-se în fața mea numai ca să-mi facă poftă și ciudă. Îi dădea Nenica de la Adjud, perceptorul, bani cu sutele și el nu era niciodată fără bani mulți. Am trăit cu el la gazdă ani de suferință și de mare supărare.

Gândite mai târziu, toate acestea le-am pus pe seama copilăriei. Deși nu le pot uita, le-am iertat pe toate și ca familiști, cât a stat la Galați, am fost buni prieteni mergând în vizită și la petreceri unii la alții cu copii cu tot, eram doar consăteni, aruncați de viață departe de sat, și trebuia să strângem rândurile.

Îmi mai amintesc că fusesem cu soția mea și la nunta lui pe care o făcuse tot în orașul de la Dunăre. Cu Nicușor și cu rudele lui am păstrat toată viața o prietenie durabilă, sora lui, Nuța, căsătorită cu Ionel, fiindu-ne nași de cununie.

Îmi luasem grja de la cei de-acasă. Le adusesem – în două rânduri – peste 2000 de kilograme de păpușoi. Ridicasem la saci în căruțe și în trenuri, saci de câte 100 de kilograme, de mi s-au umflat picioarele luni de zile în acea toamnă. Acum venise rândul să mă apuc iar de școală, de facultate. Aspiram spre titlul de student. Văzusem eu de câteva ori studenți când eram în ultimile clase de liceu, cei din clasele superioare nouă, care veneau să-i vedem înainte de a pleca noi în vacanțe. Că ei puteau să-și ia vacanțe și cu câteva zile mai devreme, și veneau la școală să se fandosească față de noi. Deși numai cu un an-doi înainte fuseseră și ei elevi și-i cunoșteam bine, acum, ca studenți, mi se păreau altcineva, mai suspuși, mai de valoare, ceva ce-ți aduce o mare bucurie să poți fi și tu ca ei, să fii și tu student. Mai ales că de studenți vorbeau toate ziarele, că au făcut, că s-au răsculat, că au participat la o lovitură de stat, că au impus primului ministru nu știu ce și nu știu în care țară, ce mai era vorbă, a fi student, nu înseamnă nici pe departe a fi elev. Nici nu aveam cuvinte să elogiez acest titlul atât de mult râvnit, eu, cel care lăsasem opincile la barieră, cum râdeau târgoveții de mine și de alții ca mine. Oare chiar voi ajunge și eu să am în piept insigna zeului comerțului, un „T” așezat pe un mic oval cu fondul albastru și pe acest „T”, doi șerpi încolăciți cu gurile în sus? Că așa purtau cei de la Academie, iar dacă mai făceau și Dreptul, concomitent, erau insigne tăiate în două printr-o diagonală având într-o parte zeul comerțului și în cealaltă un cântar în echilibru, cumpăna dreptății. Dar nu mă gândeam la o insignă tăiată, vream numai zeul. Nu știam cât de mult îmi va folosi în viață urmarea acestei academii, mai întâi și întâi doream să ajung student, să mă fudulesc și eu cu însemnul acesta atât de scump, așezat pe reverul tunicii mele, cât de ostenită ar fi fost ea.

Trecuse luna noiembrie, decembrie se apropia de sfârșit, iar cursurile universitare nu mai începeau. La fel, nu se dădeau nici examenele de admitere, care ar fi trebuit – cum era pe atunci – să dureze cincisprezece zile pe întreaga țară. Admiterea nu se dădea în același timp la toate universitățile și facultățile. Cine dădea într-un loc și nu lua, afla repede unde nu au început, își lua imediat dosarul cu acte și pleca la un nou examen.

În sfârșit, vestea cea mare s-a anunțat, în a treia decadă a lunii noiembrie, începeau. Academii de Înalte Studii Comerciale și Industriale erau două: la București și la Brașov. Mi-am făcut eu toate socotelile unde să mă duc și în cele din urmă m-am oprit la capitală: era și mai mare de puteai mai ușor găsi un serviciu, mai des vine lumea din provincie în București cu diferite interese, doctori, procese, ministere, și poate-mi aduce și mie vreun caș afumat sau vreo veste.

Dar unde să stau în timpul examenului de admitere, că acesta tot dura vreo patru-cinci zile, tot trebuia să mă aciuiez undeva noaptea ca să dorm cât de cât, ca a doua zi să merg la concurs. De mâncare nu era problemă: cu un covrig, o bucată de pâine și o așchie de caș, făceam eu față. De hotel nu era vorbă, nu știu de ce ne vârâse cineva în cap că acolo-s femei de moravuri ușoare și se bagă pe gâtul tău, de-ți mănâncă toți banii. Și eu să rămân fără nici un leu? Dar poate și acolo se plătește înnoptatul. Pentru mine și alții ca mine, hotelul nu exista, deși mai târziu mi-am dat seama ce valoare are și că nu te mănâncă nimeni acolo.

Prin cineva am auzit că există la Cotroceni un cămin, al studenților putneni. Repede mă interesez mai bine și când am ajuns în București m-am dus de m-am înscris, apoi tunde-o la el. Într-adevăr era așa ceva, dar fusese degradat de război și acum lucrau meseriașii în el pentru renovare, în toate camerele, opt zece, câte or fi fost. Numai două, erau puse la punct și mobilat foarte luxos ca și când ar fi fost apartament particular. Acolo noi – că nu eram numai eu în această situație – nu puteam intra. Erau frații Chele, studenți la medicină, veniți să dea unele examene, băieții prefectului județului Putna. În alta, erau niște fete foarte elegante, tot ale unor bogătași din Focșani, care de asemeni se aflau la distanță foarte mare de noi. Dar eram bucuroși că aveam unde pune capul jos, iar seara ne băgam în acele camere de unde plecaseră muncitorii ce lucraseră ziua, și ne făceam saltea din talașii lăsați de ei. Eram și mai bucuroși că aveam căldură, aveau calorifere și nu se puteau separa de cele ale băieților de boieri, care petreceau până la orele două noaptea. Dar nu era bai, dormeam buștean, obosiți de alergătura din timpul zilei și dimineața plecam la facultate. Oricum, era mai bine decât în Gara de Nord, chiar dacă și aici dormeam tot pe jos, că în camere, nu era absolut nimic, decât pereții goi. Nici lumină nu era, ne dezbrăcam la lumina becurilor din stradă și ne puneam hainele împăturite într-un colț.

Nu-mi dădeam eu seama să mă pregătesc temeinic pentru acest examen și să folosesc bine de tot în acest scop zilele care-mi rămăsese după venirea de la porumb, că fuseseră destule, dar oricum, aveam materia proaspătă în cap, că în doi ani înghesuisem patru de liceu și un bacalaureat. Dar nu eram cum sunt candidații de astăzi, cu preparații, cu emoții, cu programe analitice și cu nu mai știu ce, ca să te bage în fiori și pe tine și pe părinți până în măduva oaselor. Parcă aș fi fost iresponsabil. Un lucru îmi era în mare atenție: să țin de bănișori cu dinții, să-i împart câți or fi fost, să-mi ajungă toate zilele. Când erau foarte puțini, știam să strâng șurubul: mers numai pe jos și pâine goală. Și pe urmă-mi ajungeau.

Vine ziua examenului, adică zilele, și ne prezentăm. Dintre toate, cel mai frică îmi era de matematici, dar aici am avut cel mai mare noroc: ne-a dat exerciții și probleme cu aliaje și densități, materie pe care eu o susținusem într-un cerc al elevilor în timpul liceului, și care îmi căzuse și la bacalaureat de am luat notă mare. Eram în culmea bucuriei și le-am rezolvat în vreo 20 de minute față de două ore cât ni se dăduse. În jurul meu, cei din bănci stăteau și nu îndrăzneau să înceapă. Într-adevăr, era un capitol greu din matematicile de liceu, iar eu prezentasem când eram elev asemenea probleme, tocmai pentru că nu le pricepeam și trebuia să le stăpânesc dacă mă duc să le susțin în fața altora. Nu poți lămuri pe cineva de un lucru de care tu însuți ești nelămurit.

Dintr-o parte și din alta, toți îmi cereau să le spun și lor, iar eu mândru că terminasem, mișc lucrarea mea în stânga, apoi în dreapta, aplec capul într-o parte să vadă și cel din spatele meu, de mai sus, că eram în amfiteatru, mai șoptesc și celui de jos din fața mea, până când mă trezesc lângă mine cu o doamnă profesoară care-mi cere teza și-mi face un semn pe ea. Îmi spune:

  • Aici nu se dă lucrarea și la alții, domnule candidat, că doar sunteți patru pe loc. Dai altora  și iau la matematici notă la fel cu dumneata, la celelalte iau note mai mari, ei intră, și dumneata nu.

Nu mai aveam ce o ruga și cum mă scuza. Semnul pe hârtie fusese făcut cu cerneală ca cel sau cei care o vor corecta, să ia seama și să-mi aplice pedeapsa de a-mi pune nota 1, sau cine știe ce vor face. Am stat și m-am gândit, m-am speriat, am plâns, dar degeaba, nu mai era nimic de făcut decât să ies și să predau lucrarea la catedră, jos. Mi-a venit totuși o idee, că mai rău decât mi se făcuse, nu-mi făcea. Examenele se dădeau pe hârtie specială, dată de ei, cu colțul din dreapta de sus unde se scria numele candidatului mat pe spate și cu lipici ca timbrele, pe față. Când plecai, trăgeai cu limba pe lipici și îndoiai colțul hârtiei ca să lipești peste nume, la corectare să nu se știe a cui este. Îndoitura, făcea un triunghi dreptunghic, iar eu l-am întins ceva mai jos, cu lipiciul peste semnul făcut mie de frumoasa doamnă în haină de astrahan. Cine știe, când o desface-o, se ia și semnul acela cu hârtie cu tot, că poate am norocul ca la dezlipire, să se mai rupă ceva din partea pe care am lipit colțul. Și-atunci, nimeni nu mai știe ce a fost. Nimic altceva nu mai era de făcut, decât această încercare.

Fusese ultimul examen, la care știusem cel mai bine și ieșisem cel mai prost. Ce supărare am avut. Bani mai erau foarte puțini, pentru o zi două și de drum să ajung acasă. Ar fi fost o șansă să fiu, să ajung totuși student în acel an: să-mi iau actele, să mă sui în tren și să mă duc la Brașov unde se dădea examen mai târziu. Dar de unde bani, că acolo tot îmi mai trebuiau vreo patru zile, ce mănânc, unde mă culc, cu ce mă întorc acasă? În București, cine să mă împrumute pe mine cu câțiva lei acolo, că nu cunoșteam și nu mă cunoștea nimeni. În cele din urmă m-am hotărât: mă duc la orașul de sub poalele Tâmpei, dorm în gară, deși era frig (începuse luna decembrie), mănânc pâine goală și dacă banii chiar nu-mi vor ajunge deloc, după examene mă duc la cineva în curtea căruia văd lemne, și-l rog să mă lase să i le tai eu la jumătate de preț. Îi va conveni, iar eu pot să fac treaba asta.

N-am mai stat pe gânduri, mi-am luat actele și am plecat. A doua zi era ultima zi de înscriere, pe care am prins-o. Imediat au început examenele la care m-am prezentat. Pe la facultate, mă mai întâlnesc și cu alții și din vorbă-n vorbă, aflu că ei stau la Petrică Țurea, un coleg de-al nostru de la Focșani, cu o clasă înaintea mea, fiul unui cârciumar și proprietar de vii de la Nicorești. Avea omul bani de închiriase de la cineva o cameră mare, pe două săptămâni ori o lună, venise mai înainte și urma să stea și după, să se mai distreze, că-i dădea mâna. Colegii m-au chemat și pe mine la el, dar eu nu prea îndrăzneam că nu prea aveam ochi de cumătru unul cu altul. La Focșani, el stătea la cineva care avea o fată la liceu, foarte grasă, Venera, și pe care el o curta din interes, să fie în atenția familiei, mai ales că se punea și problema unei viitoare căsătorii. Eu îl știam cât îi de șmecher, și neavând ce face, mă amestec unde nu-mi fierbe oala și spun Venerei părerea mea, iar ea îi șoptește lui. De-atunci să nu mă mai vadă, nu mai spun ce scandal mi-a făcut pe stradă în acel moment. Cum să mă duc eu acum la el? Mai forțat, că băieții nu știau ce știam eu, m-au luat pe sus, că unde să dorm pe drumuri ori în gară, unde-or sta ei, m-oi culca și eu, cum o fi. În cele din urmă m-am dus cu intenția de a-i spune lui Țurea că nu am unde dormi și dacă vrea să mă primească și pe mine. Dar el nu era acasă, și făcându-se miezul nopții, colegii au spus să ne culcăm. Eu n-am vrut până nu vine stăpânul, să-i cer voie, dar în cele din urmă, n-am avut ce face și m-am culcat. Pe la orele două noaptea vine și el beat, de unde-o fi venit, ne scoală pe toți și când mă vede pe mine, îmi trage niște înjurături și mă obligă să plec imediat. Nici nu a avut răbdare să mă lase să-mi trag pantalonii și m-a dat afară în frig și ninsoare de m-am îmbrăcat. Degeaba s-au rugat colegii să mă lase că afară-i iarnă și n-am unde să mă duc, n-a avut ce-i face. Zgribulit și cu dinții clănțănind, mi-am tras ce-am avut pe mine și am plecat la dormitorul comun, la gară. Dar aici n-am putut dormi de frigul ce-l strânsesem pe drum și de cel care era în sala de așteptare, unde niște uși batante se tot dădeau de pereți și se făcea un curent de te lua cu totul.

M-am dus a doua zi la examen și după el, într-un colț al școlii, m-am așezat pe-un scaun și am ațipit lângă un calorifer. Dormisem vreo două ore până când a venit o femeie de serviciu care m-a întrebat dacă sunt sau nu bolnav.

Vreo trei zile așa am dus-o și când s-au terminat toate lucrările de dat, că se dădeau numai scris, am scociorât câțiva lei de am dat unui coleg din Brașov, candidat ca și mine, ca să-mi dea o telegramă acasă dacă am reușit sau nu, când s-or afișa listele cu admișii. La fel făcusem și la București.

Nu mai aveam bani să mai ajung acasă. Trebuia să iau un bilet de tren pe ruta Brașov-Ploiești-Focșani-Mărășești-Panciu și de aici m-oi duce cum oi putea, pe jos, că nimeni nu te ia în căruță la deal. Mașini nu erau, iar dacă ar fi fost, de unde bani? Dar leii pe care-i mai aveam eu în buzunar nu-mi ajungeau nici de bilet, dar pâine cu ce să iau? M-am dus și m-am uitat prin niște curți cu lemne, dar n-am îndrăznit să-i întreb dacă nu le taie că mi-a venit altă idee: ce-ar fi să iau un bilet de tren Brașov-Brețcu, și de aici să trec munții Carpați pe jos? Cunoșteam cărarea că împreună cu alți consăteni, elevi din sat, îi mai trecuserăm noi invers, de la Soveja la Brețcu și apoi înapoi, de vreo două ori. Odată dormiserăm o noapte la sora lui Costel Constantinescu ce era căsătorită aici în Ardeal, la Mărtănuș, la doi-trei kilometri de Brețcu. Așa că într-o zi, dacă aș pleca de dimineață, cu un tren de ora 5, aș ajunge la capăt de linie, la Brețcu, la ora 7 când se luminează și apoi toată ziua să tot trec munții. Picioarele sunt ale mele, sunt sănătos, banii mi-ajung și de tren – că-i drumul mai scurt – îmi mai iau și o pâine să am ce mânca și gata.

Era 7 decembrie 1946. Pe la Brașov, deși fulguise în noaptea când mă dăduse Țurea afară, zăpada nu se așternuse, era pământul negru. Mă duc din nou la dormitor seara, și dimineața eram dus la gară, iau biletul, pâinea o luasem de cu ziuă, și la șapte și jumătate, începeam să urc munții. Eram fericit, dormit, dispus, la examene făcusem cât de cât, nu dădusem nici o foaie albă, și zăpadă nu era, încât cunoșteam drumul. Aveam și chef de mers.

Cartea se-nvață, dar experiența se capătă cu trecerea anilor, ea nu se poate nici cumpăra, nici prelua de la altul. Nu știam eu ce înseamnă o zi scurtă de iarnă și nu-mi dădeam seama că sus pe munte, la 7 decembrie, nu poate să nu fie zăpadă, așa cum văzusem eu în Țara Bârsei și la poalele Carpaților. Puțina ceață care o găsisem când mă dădusem jos din tren, se risipise pe măsură ce urca, dar de la o vreme, pe ici pe acolo, începuse să apară pâlcuri de omăt. Drumul încă îl mai cunoșteam, deși copacii lipsiți de frunze aveau altă înfățișare acum, și piscurile parcă erau altele, mai strânse unul în altul, păreau distanțele mai scurte. Mersesem vreo două ceasuri, zăpada acoperise încet încet tot pământul de nu se mai vedea nici un petec negru și nu întâlneam nici un om.

Nu-mi dădeam seama că ar trebui să-mi fie frică de ceva. Eram foarte bine dispus, din când în când pe cer mai apărea soarele și cu zăpada făcea o lumină orbitoare; nu ningea, nu bătea vântul, nu viscolea, așa că nu aveam motiv să nu merg voios, într-una. Masa o luam din mers și pe la orele nouă, după cum apreciam eu, pâinea nu mai era o povară în traistă. O terminasem. De la o vreme mi-am dat seama că zăpada este tot mai mare, se ridicase deasupra ghetelor și începea să mă cam împiedice la mers. Nu aveam decât o grijă: să urmăresc drumul, locul pe unde mai fusesem, să nu o apuc greșit în altă parte. Mereu călcam omătul tot mai mare, tot mai greu, dar nu mă gândeam că ar putea fi chiar la brâu, cum se poate întâlni pe vârful munților.

Apoi au apărut urme de animale sălbatice, probabil de lupi, că eu nu cunoșteam ca tata ce animal trecuse. El știa dacă a mers ursul, lupul, iepurele, ori vreun câine ciobănesc. Cred că erau de lupi, că cine să umble pe zăpadă, mare de 20 de santime, prin acele singurătăți, prin acele coclauri? Știam că dacă mă întâlnesc cu unul, sau mai mulți lupi, trebuia să mă dau în lături din calea lor ca să-și vadă de drum. Dar parcă acum, la vremea asta, când nu mai găsesc nimic de mâncare, se mai dau în lături, ori la mine? Se făcuse miezul zilei și-mi dau seama că nu mai cunosc unde mă aflu. Atunci am intrat puțin în panică. Ce să fac? Mă gândeam în toate chipurile încotro s-o apuc? Până la urmă mi-am zis că cel mai nimerit ar fi să mă întorc înapoi, până la locul pe care-l cunosc, și de aici s-o iau în altă parte mai cunoscută. Așa am și făcut. Aproape o jumătate de ceas am mers pe urmele mele până am ajuns undeva de cunoșteam, dar cunoșteam spre Brețcu de unde venisem, nu înainte unde trebuia să-mi continui mersul. În cele din urmă, am luat-o într-o direcție ce mi se părea mai prietenoasă sperând că după câtva timp de mers, voi da de locuri cunoscute. Și am nimerit, venindu-mi iar cheful de marș, cântând în gura mare prin omătul neatins de nimeni și care nu mai era mult până să ajungă la genunchi. Că doar pe aici pe unde vream eu să ajung la Soveja, nu a fost niciodată drum; erau numai cărări făcute de oameni prin locurile mai ușor de mers, și în unele părți, acestea mai fusese cât de cât amenajate, croite de armata austro-ungară când Transilvania nu era a noastră. De altfel, mama nici nu știa de acest nume sau de Ardeal, ci de Ungaria. Dar acele amenajări se degradaseră mult de când fusese făcute, din 1918 și până ajunsesem eu să le străbat, în 1946. Foarte puțin le mai puteai distinge vara, dar acum iarna prin zăpadă?

Urmele de jivine sălbatice erau și mai dese, concordând uneori cu traseul meu, alteori depărtându-se și reapărând. Știam că trebuia să ajung mai întâi la Casa de vânătoare, dar nu-mi dădeam seama cât mai este de mers. De aici (unde multe fețe de conducători din țara noastră veniseră după cerbi, urși sau lupi, să-i fixeze în cătare și să-i dea jos, mai târziu, după ’44), mai erau de mers aproape trei ceasuri. Venisem în excursie până la această casă, de mai multe ori, vara, fiind un loc foarte frumos și pitoresc ales de cei ce au bătut țărușul pe vârful Zboinei. Mai târziu, prin ’50, poposise la vânătoare de cerbi și Vasile Luca, fost ministru de finanțe pe timpul lui Gheorghiu-Dej și în prealabil dăduse dispoziție să fie foarte bine și modern mobilate încăperile din năuntru, vreo trei patru câte putea sta în așteptare, în afară de locuința pădurarului. Și i s-a respectat la marea artă indicațiile date. Nici nu știu cum o fi adus studiourile și celelalte piese deoarece drum nu era, iar elicopterele erau foarte rare. Poate desmembrate, pe cai, că ne-am minunat toți ce-am văzut înăuntru. Și nu ne dădea atunci în gând să întrebăm cum le-a adus până-n creierul muntelui.

Apreciam că sunt la jumătatea drumului, poate chiar mai mult, și direcția era sigură. Undeva în depărtare, pe un platou, am văzut câteva puncte negre mișcătoare și m-am căutat în sân la chibrit pe care trebuia să-l țin cald să scapere când voi avea nevoie să rămân peste noapte în pădure dacă va fi cazul, și am rupt din copac o jordie mai groasă, ca să mă apăr, dacă vor fi lupi și mă vor ataca. Dacă-i unul singur spuneam și te dai în lături din fața lui, îi este frică și fuge, dar dacă sunt în haină și mai ales iarna, te sfâșie, te mănâncă de nici haine nu mai găsește din tine, deoarece sunt foarte înfometați.

Mi-am văzut de mersul meu și ei de treaba lor încât n-am avut neplăcerea să ne întâlnim. Picioarele-mi mergeau automat, iar gândurile mele alergau pe unde avusesem toate greutățile pe care nu le simțeam în totalitate, datorită vârstei prea crude pe care o aveam, 21 de ani. Mă gândeam cum m-a dat afară în viscol Țurea, deși avusesem dreptate totală. Dar, am eu o vorbă preluată de la alții, adevărul doare ca apa rece dinții bolnavi. Chiar atunci când candida la studenție, nu mai era în relații cu Venera și nici nu s-a căsătorit cu ea. Avusesem dreptate, dar degeaba. Nu te băga în tărâțe, omule, că te mănâncă porcii.

Mergeam vârtos înainte și în cele din urmă am zărit un fum. Mi-am pus întrebarea dacă e de la vreo casă ori de la vreun foc făcut de cineva. Oricum ar fi fost, tot era bine. Să mergi tu o zi întreagă singur pe coclauri pe care nimeni nu cutează a le străbate și să vezi un fum, care nu poate fi decât produs de om, e o bucurie fără margini. Încet încet mă apropiam de el și în fond de casa de vânătoare. Gata, nu mai aveam nici o frică. Puteam înnopta acolo dacă nu mai era timp să ajung în sat.

Era pădurar aici un om din sat pe care-l mai vizitasem în grup cu câțiva ani mai înainte, dar vara. Stătea cu femeia lui în casă, la gura sobei. Bat în poartă să iasă afară și să mă apere de câini. I-a dat la o parte cu o strigătură severă, m-a primit înăuntru și m-a întrebat ce m-a făcut să viu în vârful Zboinei la el și când am plecat. I-am spus că de la ora cinci dimineața și el a tresărit întrebându-mă dacă nu am pățit ceva de am mers 10 ore, că chiar cu tot omătul, în trei ore se ajunge. Credea că vin din sat și nu-și putea închipui de ce-am făcut atât de mult. Când i-am spus că de la ora 5 am plecat din Brașov, și la șapte și ceva din Brețcu, a rămas încremenit.

  • Cum, domnule, de-ai îndrăznit să treci Carpații, iarna? Stau de peste zece ani aici dar n-am pomenit așa ceva. Cum de ai ajuns de nu te-au sfâșiat lupii, că eu și după lemne dacă merg în pădure, nu plec fără pușcă la mine. Nevastă-sa își făcea cruce și-și legăna capul în stânga și în dreapta a mirare și a spaimă.

M-au întrebat oamenii dacă mi-i foame să-mi dea ceva de mâncare și ce vreau să fac în continuare, rămân peste noapte la ei, ori cobor în sat. Le-am spus că nici nu mă gândesc să nu fiu deseară între ai mei, acasă.

  • Atunci pleacă imediat, că până se întunecă sunt mai puțin de trei ceasuri, mi-a zis pădurarul.

Le-am zis: „Rămâneți sănătoși și să ne vedem la vară când o înfrunzi copacii și-o cânta cucu”, și-am ieșit și din casă. și din curte și din gura câinilor. Omătul se mai subțiase și când încă nu-mi dădeam seama dacă se lasă noaptea ori nu, intram în stațiune, prin partea de sus, dinspre munte. Vilele erau ninse, singuratice, că pe atunci iarna nu veneau vizitatori; doar dintr-una ieșea un fuior de fum, mai locuia cineva în clădirea inginerului Ion Mircea, care murise și care m-au primit în familia lor la Buzău unde se mutase, cu doi ani mai înainte, tot la cinci sau 6 decembrie când murise fratele meu, Gheorghe.

Am luat satul de-a lungul în josul lui, cei aproape trei kilometri, și când am ajuns în fața porții, mama ieșise la fântână să dea apă la vaci pentru seară. Când m-a văzut, a lăsăt căldările jos cu care tocmai plecase agățând găleata de ghizdele, i s-a luminat fața de bucurie și m-a întrebat:

  • De unde vii, Ionică, pe-aici?

I-am spus că de la Brașov și în continuare mi-a zis că nu crede să fi găsit vreun camion care să  nu oprească în capul satului și se mira că de ce nu vin de devale, ci vin de la deal, dinspre munte. Când a auzit că am trecut Carpații, să cadă jos de frică, nu alta.

Ne-am adunat cu tata în casă și nu le mai venea inima la loc de cele ce făcusem eu, deși pericolul trecuse. Nimeni nu știa că plecasem din Brașov, putea să mă mântuie o haită de lupi încă înainte de a ajunge la casa de vânătoare, îmi sfâșia hainele pe care vântul le băga prin niște tihărăi și nimeni nu știa cum am dispărut. Și zic eu de undeva din folclor: „Când ești tânăr și fierbinte, ai de toate, dar n-ai minte”.

  • Multă minte le mai trebuie la băieții ăștia ca să înțeleagă niște lucruri așa ușoare. Nici nu știi la ce trebuie să te mai aștepți de la ei, a zis tata. N-au trecut doi ani de când l-am îngropat pe Gheorghe, acum să te pierdem și pe tine?

Și avea dreptate. Acum, și chiar și mai înainte, n-aș mai avea ori n-aș mai fi avut curajul să fac o asemenea „excursie”. A fi sau a nu fi.

A făcut mama mămăliguță caldă, a scos de sub pat măsuța cu trei picioare, în timp ce tata s-a dus la magazie de a adus un ulcior de vin eu am scos scăunelele și am serbat întoarcerea fiului rătăcitor, mai bine zis, a celui ce putea să se rătăcească, nu în înțelesul biblic.

A doua, a treia zi, ne-am găsit iar cu colegii în sat și tot umblam brambura, fără nici un căpătâi, că școlile tot nu începeau. Nu știu dacă și elevii, dar studenții nu plecaseră. Eu, nici nu știu dacă plecam, că trebuia mai întâi să văd dacă am reușit sau nu.

Venise Crăciunul, tăiasem porcul, ne îndestulasem de carne căreia-i dusesem dorul un an de zile, și a doua zi, pe un soare frumos, pe la orele trei după amiază, nenea Cristea gornistul, cel care anunța ordinile primăriei și împărțea poșta, oprește cârdul de băieți în mijlocul drumului și începe a se căuta prin geanta lui veche de piele, mare cât un coș de căruță. Știam că trebuie să scoată vreo scrisoare pentru cineva dintre noi, dar nu ne spunea dinainte, tăcea să ne facă surpriză până când o găsea, ori le găsea.

După ce ne-a pus la încercare răbdarea cu căutatul lui, în cele din urmă scoate două hârtiuțe împachetate fiecare separat și mi le dă mie pe amândouă. Era Crăciunul și eram sigur că primeam niște felicitări de la fete ori de la niscai prieteni.  Le desfac și n-am mai putut de bucurie, cea de-a treia și cea mai mare bucurie din viața mea: reușisem la amândouă Academiile, și la Brașov și la București. Eram de-acum student. Toată lumea era a mea. Mi se compensase munca și greutățile prin care trecusem. Dicționarele în orice limbă, n-au cuvinte ca să poată arăta în scris sau în vorbă ce mulțumire am avut atunci.

Toți anii de școală erau presărați cu mari plăceri, fiecare examen promovat, fiecare trimestru și an dat la spate, dar intrările în școli, intrările mai mult decât terminarea lor, m-au făcut fericit. Că fericirea nu este stadiul final, ci drumul spre fericire. Și am avut destule drumuri grele dar pline de cea mai mare bucurie sufletească.

Școlile, marile mele bucurii.

15 noiembrie 1989 


Epilog

Am terminat facultatea care mi-a dat o profesie nestânjenitoare, de economist și care mi-a asigurat un loc de muncă demn, de pe urma căruia am trăit și trăiesc. Într-un fel, nici școala de cântăreți bisericești nu mi-a rămas total nefolositoare și poate că fără ea nu aș fi obținut în viață atâtea satisfacții personale și familiale.

Am acumulat o impresionantă cultură muzicală și deși nu cunoșteam vioara am meditat și supravegheat timp de 7 ani învățarea ei de către fiica mea, Doina, care datorită mie, urma și cursurile liceului de muzică din Galați…

Iar eu, când merg undeva prin țară la biserici, mă duc direct la strană și nu de puține ori citesc apostolul în mijlocul bisericii, așa cum își dorea tata. Nu mai vorbesc că tot datorită școlii de cântăreți, știu și eu puțin pian, puțin acordeon, muzicuță de gură, mandolină și pot descifra aproape orice cântec – la prima vederea – scris pe partitură….

1 martie 2001

(Ion Răduța, Soveja. Între realitate și amintire, Editura Fundației Universitare „Dunărea de Jos”, Galați, 2001)