Studii si Cercetari

Pentru o cunoaștere mai de aproape a lui Anton Pann sau despre soarta învățământului în societatea modernă

 

De vreo două luni tot citesc de și despre Anton Pann: fără să mi se ceară din vreo parte, fără chiar vreun proiect al meu, fără o minimă strategie de studiu. Pur și simplu, pentru relaxare (citește desfătare). Nu de puține ori s-a întâmplat, în aceste două luni, să mă prindă unu noaptea recitându-i soției versuri pline de tâlc și amuzându-ne împreună printre gângurelile uneori pline de personalitate ale nou-născutei noastre.

 

Fără vorbă lungă, îngăduiți-mi să vă prezint un foarte reușit poem (cel puțin ca mesaj) pe care minunatul nostru înaintaș întru ale psaltichiei l-a compus ca Poveste a vorbii pentru a ilustra câteva proverbe românești Despre Învățătură. Veți descoperi cât este de actual Anton Pann, vorbind despre o situație în care copilul trebuie educat aproape fără mijloace coercitive, lăsat în voia și buna sa plăcere. Iubiți colegi din învățământ, sunt încredințat că vă veți regăsi aici. Dar să-l lăsăm pe Anton Pann să vorbească…

 

Un împărat oarecare neavând niciun fecior

Și fiind la întristare că n-are moștenitor,

Prin rugăciuni și postire Dumnezeu l-au ascultat

Și după a lui dorire cu un prunc l-a mângăiat;

Care cu dragoste mare din ceasul ce s-a născut

Părinții în răsfățare ș-în râzgăieli l-a crescut.

Atât de mult împăratul asupra lui tremura,

Cât strășnicì tot palatul, nu cumva a-l supăra.

Așa-l lăsă pân’ la mare să crească tot în desfrău,

Pentru or’ce rea purtare nimeni nu-l ținea de rău.

Și când el era-ntr-o parte și alta purtat pe sus,

Ca să învețe și carte un dascăl i s-au adus,

Poruncindu-i să-l învețe cu mângăieri și cu joc,

Să-i vorbească cu blândețe, să nu-l supere deloc,

Să nu-l silească vr’odată or să-l certe-n vre un fel,

Or să-ndrăznească să-l bată, c-apoi va fi vai de el.

Așadar aceste toate urmate-ntocma a fost,

DIN CARE UN COPIL POATE LESNE A RĂMÂNEA PROST.

Câțiva ani dacă trecură, împăratul a cerut

Să vază ce-nvățătură copilul său a trecut.

Și aducându-l de față începu a-l întreba

Cu mângăieri, cu dulceață, ca să citească ceva.

El începu: – Alfa, vita, gama, delta, omicron,

Capa, iota, sigma, tita, pi, mi, ni, xi, ipsilon.

– Bravo! – zise împăratul – num-atât ai învățat?

– Apoi, – răspunse băiatul – celelalte le-am uitat.

Împăratu-ngrijat foarte de al său iubit fecior,

Că-i rămâne după moarte un prea prost moștenitor,

Pe ministrii săi în grabă îi adună pentru el,

Cere sfat și îi întreabă să-l învețe-n vre un fel

Ce să facă, din ce parte s-aducă vr’un iscusit,

Ca să-l poată-nvăța carte cu vr’un metod osebit.

I-a zis ministrii: – ‘mpărate, e un filosof aici,

Cu științi prea minunate la or’ce vei sta să-i zici;

El ne-a învățat la carte pe copiii noștri toți,

Și am vrea să avem parte de el și pentru nepoți;

Pe dânsul, de v’ei, îl cheamă să-i vezi duhul cel înalt

Și dă-i copilul în seamă fără să mai cauți alt.

Acest sfat dar ascultându-l, împăratul a trimis

Și pe filosof chemându-l de față așa i-a zis:

-Am auzit pentru tine că ești om prea iscusit

Și toți te vorbesc de bine, toți zic că ești procopsit;

D-aceea cu râvnă mare te chem și te rog și eu

Cu asemenea urmare să-nveți și pe fiul meu;

Și văzând că-ți pui silința mai curând a izbuti,

Pe cât îmi va fi putința, și eu îți voi răsplăti.

-Preaslăvite împărate, – filosoful i-a răspuns –

Toate sunt adevărate câte de mine v-au spus,

Dar acum sunt bătrân foarte, nu mai sunt tânăr c-atunci,

M-am apropiat de moarte, nu mai am gust să-nvăț prunci,

M-am dat acum pe odihnă, voi să trăiesc liniștit,

Să-mi petrec vïața-n ticnă, că destul am obosit;

Fug de zgomot, de nepace, singurătatea iubesc,

Slugă chiar să am, nu-mi place, ca să nu mă necăjesc;

Dar ca să nu calc cuvântul și hatâru-mpărătesc,

Voiesc, de va vrea și Sfântul, pe cât poci să vă slujesc.

Trimiteți-l dar la mine, rog să nu fiu strămutat,

Că precum v-am spus, nu-mi vine să vi-l învăț la palat.

Împăratul zise: – Bine, fie și așa cum zici,

Să urmeze și la tine, dacă nu te-mpaci aici;

Dar însă îți dau de știre nu cumva să-l necăjești,

Să-l bați, să-i dai dojenire, or la el să te răstești,

Ci voi cu iconomie învățătură să-i dai,

Toat-a ta filosofie cu bine să i-o predai.

După ce-mpăratul zise către filosof astfel,

A doua zi își trimise și pe fiul său la el.

Cum veni, îi dete carte, pe-un scăunaș îl cinsti

Și îl puse la o parte, poruncindu-i a citi.

Nu apucă să-i arate ș-îndată s-a pomenit

Că câțiva inși din cetate spre vederea-i au venit;

După ce ceva vorbiră, filosoful a voit

Ca cu ceia ce veniră să puie de gustărit

(Că pe atunci, cum să vede, cafea nu obicĭnuia,

După cum astăzi să crede că n-ar putea fără ea)

Și neavând să-i slujască vre un fecior sau argat,

Puse ca să-i poslușască feciorul de împărat;

Îl îndreptă pe fereastră, dându-i în mână un ban,

Zicându-i: – Na, ține astă și mergi colea la băcan

Să-ți dea mezelicuri, pâine și o carafă de vin,

Cusurul mi-l va da mâine, du-te și mai curând vin’.

Deci după ce le aduse, masă, tacâmuri a pus,

Stolnic, paharnic le fuse, până mai către apus.

Că ei dacă s-apucară de vorbă și de lung sfat,

De sluga lor își uitară că slujește nemâncat.

Și auzindu-l că plânge la spatele lor de post,

Îi zise: – Vino de strânge ș-învață să nu fii prost,

Apoi mergi și tu acasă să mănânci și să prânzești,

Dar să nu spui că la masă te-am pus să ne poslușești.

Și dimineață te scoală, ziua pân’ nu s-o-nălța,

Să vii mai curând la școală, s-avem vreme d-a-nvăța.

Plecând copilul, se duse cu plânsete, cu văitat,

Și pe rând mume-sii spuse cum l-a întrebuințat.

Mumă-sa mâinile-și frânge, spusele lui ascultând,

Merge la-mpăratul, plânge, bocindu-se și strigând:

– Vai de mine, împărate, alt dascăl n-ai mai găsit,

De l-ai dat să-nvețe carte la un nebun și lipsit?

Filosofu-n grab să vie, împăratul l-a chemat,

Și l-a-ntrebat cu mânie de ce astfel s-a purtat.

– Împărate, știut fie – răspunse cel învățat –

Că azi din filosofie o lecție i-am predat;

De aceea fiți în pace, lăsați să-l învăț cum știu,

Dacă voiți și vă place să aveți înțelept fiu.

Se domoli împăratul și îi zise: – Negreșit,

D-aceea-ți dedei băiatul, ca să-l faci desăvârșit.

S-a făcut zahar amarul cu cele ce s-a mai zis,

Și a doua zi școlarul la școală fu iar trimis.

Filosoful priimindu-l iarăși d-a citi l-a pus

Și în casă încuindu-l la trebile lui s-a dus.

Prea mare fiind orașul, abia s-a-ntors înserat

Și găsi pe coconașul plângând în casă-ncuiat.

– ‘Ai, mergi de mănâncă pâine – îi zise – și prost nu fii

Și aibi în grije ca mâine de dimineață să vii.

Se duse iarăși băiatul plângând ca-ntâi, cum am zis,

Aude și împăratul că l-ar fi ținut închis,

Se necăjește și cheamă pe filosoful pe loc,

Îl întreabă să dea seamă de ce-și bate de el joc.

El răspunse: – Să nu fie vr’odată eu joc să-mi bat,

Ci azi din filosofie iar o lecție i-am dat;

Și împărăția voastră nu mă socotiți nerod,

Că filosofia noastră are osebit metod.

Se gândește împăratul, ciudate lucruri îi par,

Și zise către băiatul să meargă la școală iar.

A treia zi viind iară feciorul de împărat,

L-a luat și până seară după sine l-a purtat;

Pe unde avea să meargă, sta în loc ș-îl întreba:

– Știi tu astă pĭață largă cum se numește, au ba?

Când îi tăcea la-ntrebare, zicea: – Nu fii dobitoc,

Asta e pĭața cutare, ăsta e cutare loc.

Mai mergând întreba: – Știi tu cum se cheamă acest pod[1]?

Când răspundea că nu știe, îi zicea: – Nu fii nerod,

Ăsta e podul cutare, ăsta e cutare han,

Colea șade un domn mare, iar dincoacĭ cutare ban.

Acestea zicând intrară într-un loc care i-a spus

Și pe copilul la scară ca să-l aștepte l-a pus.

Unde filosoful iară să șază a trebuit,

Și tocma cam către seară ca să plece a ieșit;

Bietul școlar, vai de dânsul, flămând în frig așteptând,

Îl găsi îngânând plânsul, tremurând și suspinând.

După ce merse acasă, porunci către școlar,

Zicând: – Mergi și tu la masă, dar vezi mâine să vii iar.

Cum se duse iar băiatul, plângând mume-sii a spus,

Auzind și împăratul, a trimis și l-a adus.

Îl întrebă ca să-i spuie de ce l-a purtat astfel,

El răspunse: – Alta nu e, decât lecții pentru el.

– Nu-ți poci lecția pricepe, – împăratul îi rosti –

Eu știu că omul începe întâi de la a citi.

– Și aceasta o să fie, – înțeleptul a răspuns –

Dar la o filosofie cititul nu e d-ajuns.

Am să-i predau și moralul când l-oi pune la citit

Ci întâi materialul adunăm pentru vorbit.

Se muié iar împăratul cu câte el i le-a zis

Ș-a patra zi pe băiatul la școală iar l-a trimis.

Deci cum sosi el la școală, dascălul ia o nuia

Și îi dă pe pielea goală vre o câteva cu ea,

Zicând: – Mai spui altă dată p-acasă câte fac eu?

Mai superi mumă și tată și să voiești răul meu?

Aceste și alte dară zicând câte i-a plăcut,

I-a dat drumul către seară să se ducă și bătut.

Pân-aci, toate ca toate, împăratul le-a iertat,

Acum să vedem ce poate mintea unui învățat!

Că cum auzi-mpăratul de cele ce s-au urmat,

Că i-a și bătut băiatul, cu totul s-a turburat,

Și nici vru-n față să-i vie filosoful cel pârât,

Ci porunci-n pușcărie să-l bage numaidecât,

Ca a doua zi să-l piarză judecându-l cu divan,

Să-l spânzure și să-l arză ca pe un vrăjmaș tiran.

Așa a doua zi dară împăratul poruncind,

Ministrii se adunară ca să-l judece voind;

Deci întrebă împăratul, uitându-se rău la el,

Zicând: – Spune, căci băiatul mi l-ai pedepsit astfel?

– Preaslăvite împărate, aste filosofii sânt

Și că sânt adevărate ascultați al meu cuvânt.

– Ce fel de filosofie, că tu chiar cum a venit

L-ai pus paharnic să-ți fie și stolnic de târguit?

– Împărate, așa este, eu nu o tăgăduiesc,

Dar i le-am făcut aceste vrând ca să-l înțelepțesc,

Adică: când va ajunge mâine-poimâine-mpărat,

Masa să nu îndelunge, șezând la chef negrijat,

Iar supușii pe de-o parte flămânzi împrejur să stea

Ș-alții pe de altă parte împărăția să-i ia.

– Bine, bine, așa fie, – împăratul iar i-a zis –

A doua zi, spune-mi mie, de ce l-ai ținut închis?

– Ș-asta e filosofie, lecția proastă nu-mi e,

Când va fi-mpărat să știe și închisoarea cum e,

Iar nu pentru-n fir de ață or d-altceva vinovat

Să ție pe-ntreaga viață în pușcărie băgat.

– Și aceasta așa fie, – împăratul a urmat –

De ce ca pe-o slugă ție a treia zi l-ai purtat?

– Ș-aceasta-i filosofie, căci prin oraș l-am purtat

Și poduri ș-alte să știe i-am spus și i-am arătat,

Iar nu dacă să va face mâine-poimâine-mpărat,

De or’care cum îi place să fie de nas purtat. 

– Bine, bine, ș-asta lasă, – împăratul zise iar –

Într-atât de mult nu-mi pasă, fie cum zici, n-am habar;

În sfârșit dar spune-mi mie de ce pricină să-l bați?

– Ș-asta e filosofie ce trebuie la-mpărați,

Ca nu cum îi este vrerea pe vinovați a-i munci,

Să știe ce e durerea, puține a porunci,

Iar nu ca la jucărele să strige: dați și iar dați,

Că cinci sute de nuiele lesne în spate la alți.

– Lasă ș-asta la o parte, – împăratul iar a zis –

Dar n-o să-l înveți la carte, prin urmare și la scris?

– Anevoie, împărate, că prea mult e râzgăiat,

El de vorbă nu se bate, ține ce a apucat;

Dea cerul să aveți parte de fiu-vă cel iubit,

Dar eu mai lesne-nvăț carte pe un urs nenărăvit.

Se turbură împăratul auzind acest cuvânt

Și răcni-ncât tot palatul s-a clătit pân’ la pământ,

Zicând: – Auziți necinste! Vedeți în râs cum mă ia?

Să cade așa cuvinte să zică-naintea mea?

Să-ntoarce către el iară și îi dă acest răspuns:

– De vreme ce tu zici dară că mai lesne-nveți un urs,

Să înveți, iar de nu, moarte, aceasta îți hotărăsc!

Zise el: – Bucuros foarte, v-am spus că eu priimesc.

Dați-mi un urs, dar nu mare, ci să fie mititel,

Ș-în trei luni cu-ncredințare vă dau examen cu el.

După ce aceasta zise, împăratul hotărât

Pentr-un ursuleț trimise ș-au adus numaidecât;

Cu soroc, cu legătură deteră pe dobitoc

La a cărții-nvățătură, și el îl primi pe loc.

Acasă dacă îl duse, cumpără piei de cizmar

Și să facă carte puse pentru noul său școlar.

Făcând aceasta, aduce, bagă fleici prin foi de rând

Ș-îi dă ursului să-mbuce foaie cu foaie-ntorcând.

Ursul, cum e din natură, fleica când vrea să o ia,

Ca când ar citi din gură căuta și mormăia.

Mâncarea lui totd’auna dintr-acea carte fiind,

Nici nu împlinise luna ș-îl vedeai mereu citind!

Oricând flămânzea, de voie cartea în mână luând,

Prefira foaie cu foaie și mormăia, fleici cătând.

Așadar viind sorocul ursul examen să dea,

Se rândui ziua, locul, și toți adunați ședea.

Iată și dascălul dară cu școlarul său cel mic,

Cărui trei zile de vară nu îi dedese mertic

Și din acea adunare la nimeni nu se uita,

Decât la or’ce mișcare la dascălul său căta.

Împăratul cu mirare la ursuleț tot privind

Aștepta cu nerăbdare ca să-l vază și citind.

Și pravila-mpărătească având pe masă aci,

 Ca să-l puie să citească dascălului porunci.

Ursul pravila cum vede, că e cea cu fleici gândind,

Ca un flămând se repede, o ia-n mâini nezăbovind,

O deschide și apucă să mormăiască în loc,

Negăsind nimic de bucă, întoarce foi într-alt loc.

Stă, mormăiește în carte, nu găsește iar mertic,

Întoarce ș-în altă parte, și iar nimic și nimic.

Răsuna de râs palatul d-acest școlar curios

Și îi zise împăratul: – Îl văz, citește frumos,

Dar nu putem înțelege zisele lui nicidecum,

În ce limbă ș-în ce lege ne citește el acum?

– În limba lui, împărate, – zise dascălul grăind –

Cum scrie aci curate le tălmăcește citind.

Atunci zâmbind împăratul necazul ș-a răsipit

Și iertând pe vinovatul cu daruri l-a slobozit.

Care va să zică:

Mult mai lesne se învață un dobitoc simțitor

Decât să ia de povață un neînțelegător.

După proverbul turcesc:

Annaiana bir sivrisinec sazdîr

Annamaiana daul, zurna azdîr.

Adică:

Celuia ce înțelege țânțaru-i e trâmbițar,

Iar celui ce nu-nțelege, tobe, surle-s în zadar.

 

                              (Anton Pann, Culegere de proverburi sau Povestea vorbii, București, 1847)

 

[1] În Bucureștii de secol XIX, unde a trăit și scris Anton Pann, străzile se numeau poduri (poate cea mai celebră denumire rămasă în memoria colectivă este Podul Mogoșoaiei, actuala Cale a Victoriei). Aceasta, datorită faptului că drumurile principale erau acoperite cu scânduri de lemn, peste care mergeau trăsurile și trecătorii, capitalele Valahiei și Moldovei fiind vestite pentru mediul lor noroios. Se înțelege că pe sub podul de scânduri nu se scurgea doar noroiul; spațiul respectiv servea și drept canalizare.