acasa · Seminarul Teologic

Cinste truditorilor pentru muzica Bisericii! Gânduri și doruri adresate organizatorilor Concursului Național de Muzică Psaltică (ediția I, București, 2017) și tuturor participanților la eveniment

Am în sfârșit ocazia să scriu câteva idei fără constrângerea unui număr predefinit de rânduri sau de pagini. Și pentru că mă aștept să fie mult(e), indic din capul locului direcțiile principale pe care se va concentra cuvântul care urmează:
•    Era nevoie de un Concurs de Muzică Bisericească?
•    Organizatorii s-au întrecut pe ei înșiși
•    Reunirea concurenților în scenă – un praznic al dragostei și al bucuriei
•    Omagierea Părintelui Sebastian BarbBucur
•    Tare ale didacticii muzicii bisericești la români, vechi de două secole: ce înseamnă irmologic, stihiraric și papadic?
•    O surpriză cât o binecuvântare: corul Seminarului Monahal Sfânta Ecaterina din Prislop
•    În loc de concluzii: cât contează școala în formarea unui psalt/dascăl/conducător de cor?

Era nevoie de un concurs de Muzică Bisericească? De bună seamă că era! Îl impunea și-l impune încă mult prea specialul context în care se caută revalorificarea tradiției autentice a psalmodierii în România. Că teologia nu poate fi cuantificată și jurizată, nivelul apropierii de Dumnezeu și al intimității cu Dumnezeu nu poate fi circumscris sau surprins în clasificări după bareme omenești, o știm cu toții. Ortodoxia într-adevăr transcende toate aceste zbateri; spiritul de competiție nu este specific creștinismului autentic.

Dar să ne uităm mai atent la modul în care se pune problema la noi, în ceea ce privește interpretarea muzicii psaltice: în numai câțiva ani, ne-am trezit că suntem un popor de protopsalți, cucuzei contemporani au început să răsară pe la toate stranele, iar glasurile lor îngerești acompaniate de armonii dintre cele mai atent căutate au umplut internetul, spre încântarea unui segment din ce în ce mai lacrimogen al creștinătății cu zulufi. Că sunt mulți doritori de a psalmodia, este un lucru mai mult decât îmbucurător. Și mai îmbucurător ar fi dacă toți acești tineri minunați ar stărui într-un cuget, ar sluji aceluiași ideal; or, dezbinarea dintre psalți și coruri, ideile divergente legate de interpretare, didactică și ethosul însuși al dumnezeieștii psalmodii, anarhia generală care domnește astăzi în muzica noastră bisericească, nu constituie un secret pentru nimeni. Foarte bine, așadar, că s-a procedat la organizarea unui Concurs de Muzică Psaltică destinat elevilor din Seminariile Teologice, adică tocmai acelui segment al tinerimii noastre mai expus poluării din partea pseudo-psaltichiei revărsate pe internet.

Pregătirea pentru și participarea la un concurs impune rigoare, surescită atenție; crează mediul propice unor discuții de mare profunzime între profesor și elevi, legate de repertoriul ales (reorientează așadar atenția nevinovaților noștri seminariști către repertoriul clasic), motivează la muncă susținută, implică zăbavă îndelungată pe intervale, apoi pe motive și ornamente, apoi pe fraze, secțiuni, până la o viziune macro-structurală asupra pieselor alese. Copiii care trec prin sudorile unei asemenea trude nu vor mai pleca urechea la chestiuni ușoare.

Având în vedere asemenea urmări, mă întreb dacă nu cumva un asemenea concurs ar fi de bun augur pentru corurile de muzică bisericească alcătuite din maturi (formații despre care nu înțeleg de ce se încăpățânează să-și spună grupuri psaltice, de parcă termenul de cor ar exclude aprioric muzica bizantină din repertoriul lor!). Deja de câțiva ani se organizează la Iași, în cadrul Festivalului Internațional Gavriil Musicescu, o secțiune de concurs pentru Muzica Bizantină, cu două niveluri: unul pentru seminarii, altul pentru Facultăți și corurile de maturi; iar la acesta din urmă nu prea se îngrămădește nimeni… Anul trecut au participat doar două formații! Fapt strigător la cer, având în vedere multitudinea de coruri de muzică bisericească  din țara noastră. Se vede că trăim un trist paradox: mulți psalmodiază sau se prefac că psalmodiază, emit păreri în domeniu, sunt creditați ca mari interpreți, se prezintă ca protopsalți și sunt strigați maestre, dar când este vorba să certifice calitatea muncii lor prin participarea într-un concurs, se întorc la desuetul discurs despre specificul necompetitiv al Ortodoxiei…

Organizatorii s-au întrecut pe ei înșiși. Prima ediție a Concursului Național de Muzică Psaltică pentru Seminariile Teologice din România era așteptată poate de prea multă vreme. Sunt sigur că mulți dintre profesorii de Muzică Bisericească de pe la Seminariile din țară și-au dorit să fie amfitrionii unui asemenea eveniment, pe care l-au visat ca premieră pentru Școala lor și pentru Eparhia lor; mărturisesc că eu sunt unul dintre aceștia. Și totuși, visul putea să rămână multă vreme vis, dacă nu avea cineva îndrăzneala să-l întrupeze – nu e o taină pentru nimeni faptul că mă refer la Părintele Arhidiacon Ștefan Constantin-Răzvan de la Seminarul din București, dascăl de un profesionalism exemplar, cleric și om al lui Dumnezeu pe care, oricât m-aș osteni să-l laud, nu pot decât să privesc de departe la realizările sale (cel puțin în plan muzical) care au depășit de multă vreme hotarele țării – omul are în palmares câteva Mari Premii pe la nu mai puțin Mari Festivaluri Internaționale. Și pentru că îi pasă de parcursul și de viitorul acestei discipline din curriculum-ul destinat învățământului teologic, Părintele Constantin-Răzvan a adunat împrejurul dorinței de întrupare a visului unui Concurs Național de Muzică Psaltică instituții școlare și bisericești care și-au dat mâna în mod admirabil, realizând ceea ce părea de nerealizat; astfel, în anul școlar 2016-2017, ca urmare a parteneriatului între Seminarul Teologic Nifon Mitropolitul din București, Patriarhia Română, Ministerul Educației Naționale, Inspectoratul Școlar al Municipiului București, a fost lansat proiectul Concursului respectiv: o primă ediție cu mari așteptări și, prin urmare, cu mari emoții, căci de succesul ei urma să depindă parcursul neabătut pe traiectoria gândită de organizatori (și deschis mărturisită), și anume înscrierea Concursului în Calendarul oficial al Competițiilor și Olimpiadelor Școlare Naționale.

Reunirea concurenților în scenă – un praznic al dragostei și al bucuriei. Nu voi detalia aici restul chestiunilor organizatorice (pe care, de altfel, nici nu le cunosc cu de-amănuntul) sau istoricul fazelor zonale/regionale ale competiției, pentru că scopul rândurilor de față este să se adreseze oamenilor care au participat, sau măcar să vorbească despre ei, ca despre niște oameni minunați, îndrăgostiți de dumnezeiasca psalmodie. Mângâietor a fost faptul că etapa națională a Concursului, cea din 1 aprilie, s-a desfășurat sub semnul comemorării Părintelui Arhidiacon Sebastian Barbu-Bucur, iubitul nostru dascăl (și mă mândresc că a fost ideea mea, transmisă încă din octombrie 2016 Părintelui Ștefan Răzvan). Pentru omagierea acestui veritabil patriarh al muzicii noastre bisericești de la cumpăna secolelor XX și XXI, organizatorii evenimentului au gândit (și aplicat, desigur) următorul scenariu: psalmodierea unei compoziții a Părintelui Sebastian (Binecuvântările Învierii, glasul al III-lea), de către toți participanții – concurenți și jurați, reuniți în scenă după festivitatea de premiere.

Sigur că a-i aduce pe toți în scena pe care au performat în concurs, indiferent de clasament și de premii, reprezintă un extraordinar câștig pentru viitorul psaltichiei; acești copii s-au implicat cu foarte mult entuziasm și cu așteptări dintre cele mai frumoase în munca pentru pregătirea repertoriului. Dacă truda lor a fost răsplătită cu un premiu lumesc sau nu, e un fapt care a depins de multe variabile: starea de spirit generală, emoțiile sau pur și simplu… o zi rea sau bună. Sunt lucruri care se întâmplă. Dar adunarea lor, a tuturor, în scenă, într-o gală ad-hoc a laureaților transformată în praznic al muzicii bizantine, psalmodiind într-un glas și mai cu seamă într-un cuget cu membrii juriului (la care ei privesc cu admirație, ale căror înregistrări le ascultă și al căror model interpretativ caută să-l imite zilnic), este mai mult decât orice răsplată.

E foarte important ca elevii seminariști să se bucure psalmodiind. Din rândul lor se vor desprinde viitorii păstori de suflete ai Bisericii, iar nădejdile conservării și transmiterii mai departe a tradiției autentice a cântului bisericesc se sprijină pe umerii lor atât de cuprinzători, tocmai pentru că sunt capabili de atâta dragoste…

Omagierea Părintelui Sebastian Barbu-Bucur. Pentru a realiza acest demers (al reunirii tuturor participanților în scenă) organizatorii au indicat, așa cum am menționat mai sus, o piesă a Părintelui Sebastian. Aceasta, și din dragostea de a-l pomeni, de a-l omagia, pe cât mai multe căi posibile (și poate că nu vom reuși vreodată să-i fim îndeajuns de recunoscători). Slavă Domnului că s-a oficiat un Trisaghion, de către Părintele Clement Haralam, înainte de agapă! Slavă Domnului că s-a ținut și un moment de reculegere, urmat de aplauze, în timpul prezentării evenimentului! Cât privește readucerea în atenție a operei Părintelui printr-o asemenea compoziție, personal cred că toți am fi fost mai câștigați – și memoria marelui dascăl cu atât mai mult, dacă demersul ar fi fost mai strâns corelat cu izvoarele clasice ale muzicii noastre tradiționale.

Pentru orice dascăl, fie el în viață, fie trecut la Domnul, cea mai mare mângâiere stă în a-și vedea ucenicii că-i continuă munca, ducând la niveluri din ce în ce mai profunde concepțiile și viziunea sa asupra disciplinei, artei sau științei pe care a slujit-o și de dorul căreia s-a topit ca o lumânare aprinsă la ambele capete. Căci așa a fost Părintele Sebastian, un râu năvalnic de dragoste pentru muzica Bisericii; așa l-am cunoscut la catedră, dar și acasă, unde am avut onoarea să-l vizitez de câteva ori; așa se descoperea și la telefon, gata oricând să iubească și să ajute (îmi amintesc că m-a sunat odată să mă întrebe dacă nu am nevoie de ceva de sărbători, măcar de o vorbă bună pe lângă arhiereul meu de atunci, cu care știa că avusesem oarecari nepotriviri de idei tocmai cu privire la dumnezeiasca psalmodie).

Cum dar se face cinstirea unui asemenea maestru? Prin continuitate și aprofundare. De pildă, toată lumea cunoaște admirabilele ediții ale Psaltichiei Rumănești, îngrijite de Sfinția Sa până în 1992. Dar toată lumea știe astăzi că ceea ce a prezentat Sfinția Sa, ca transcrieri pe portativ, nu constituie decât metrofonia pieselor din epoca brâncovenească, adică doar scheletul melodic, reprezentat la nivel semiografic de semnele diastematice (scuze pentru multitudinea de termeni de specialitate într-o singură frază). Este însă tot meritul Părintelui Sebastian de a fi format ucenici care să-i ducă munca mai departe, iar în acest sens sunt încredințat că sufletul Sfinției Sale a tresăltat de bucurie atunci când maestrul Nicolae Gheorghiță și-a susținut teza de doctorat – realizată de altfel sub îndrumarea sa – despre exegeza frazelor muzicale din vechime, deschizând pentru cercetătorii din România o cale largă și confortabilă pentru descifrarea melosurilor de dinainte de 1800, inclusiv din Psaltichia Rumănească. Așa se cinstește un dascăl, nu preluând tale-quale de la el!

Și atunci, cum ar fi trebuit să procedăm? Iată o idee, deși nu-i singura pe care s-ar fi putut insista: în Psaltichia Rumănească există o mulțime de piese pe larg din timpul celei de-a doua Renașteri a Muzicii Bizantine, care au fost deja exighisite în semiografia modernă de către Marii Dascăli ai Noii Sistime, iar unele dintre aceste exegeze au fost tălmăcite în românește de Părintele Macarie. Se putea introduce, ca piesă obligatorie, în locul hiper-individualistului Axion al lui Varlaam, un Irmos calofonic de Balasie Preotul, tălmăcit pentru prima dată în românește de Filothei sin agăi Jipei, editat pentru prima dată în dublă notație de Părintele Sebastian Barbu-Bucur, exighisit de Hurmuz Hartofilax și re-tălmăcit de Părintele Macarie. Și astfel, ne-am fi situat cu adevărat în câmpul clasicismului muzicii noastre tradiționale, ba l-am mai fi așezat și pe Părintele Sebastian acolo unde îi este locul, lângă marii înaintași ai Vechii și Noii Sistime.

Tare ale didacticii muzicii bisericești la români, vechi de două secole: ce înseamnă irmologic, stihiraric și papadic? Și pentru că tot veni vorba despre specia componistică numită Irmos calofonic, poate că e timpul să ne referim la un alt aspect rămas încă nelămurit după acest Concurs (după cum nelămurit este la noi de vreo două sute de ani). În Regulamentul Concursului se preciza ca formațiile participante să vină cu trei piese la alegere, una în stilul irmologic, alta în stilul stihiraric și alta în stilul papadic. I-am contactat pe organizatori pentru lămuriri suplimentare și am constatat că cerința se referea, de fapt, la cele trei dimensiuni agogice ale muzicii tradiționale: tactul syntomon sau grabnic, tactul argo-syntomon sau raro-grabnic (sau potrivit), și tactul argon sau rar (sau pe larg).

În cărțile românești de teorie s-a perpetuat o confuzie care datează din vremea primelor excursuri teoretice ale Noii Sistime (recte Theoriticonul Părintelui Macarie, din 1823): confuzia dintre genurile/idiomurile sau clasele repertoriale și tacturile muzicii bisericești. Astfel, mai toată lumea știe, la noi, că ar exista trei tacturi în muzica psaltică, iar numele lor ar fi… irmologic, stihiraric și papadic, la care am mai adăugat și pe un al patrulea, de care facem mare caz, și anume tactul…recitativ. Și pentru ca numita confuzie să fie neaoș mânată spre apoteoză, broșurile de prezentare din timpul Concursului indicau cu emfază, de astă dată nu tacturi, nici stiluri, ci genuri! De pildă: Corul cutare va psalmodia pentru genul irmologic un… psalm (!), iar pentru genul papadic un… irmos calofonic (!). Mai rămânea ca pentru stihiraric să prezinte o Catavasie, și le-am fi văzut (și auzit) pe toate. Acum, nu am eu pretenția să rezolv dilema o dată pentru totdeauna, dar pentru cei care au avut răbdare să citească până aici, voi încerca scurte precizări.

Există, de bună seamă, genuri compoziționale în muzica bisericească; dar pentru a nu le încurca cu genurile diastematice (diatonic și cromatic; s-a demonstrat că enarmonicul e o utopie, nu mai are acoperire în practica muzicală actuală și nici nu se știe dacă va fi avut vreodată – dar asta e altă poveste), le vom numi clase repertoriale, sau și mai simplu, repertorii. Se folosește și termenul de idiom, mai ales cu referire la stihiraric. Aceste trei repertorii (clase repertoriale/genuri compoziționale/idiomuri) sunt: irmologic, stihiraric și papadic.

Repertoriul irmologic cuprinde irmoasele (logic, nu?) și tot ce ține de ele:
–    irmoasele grabnice de la începutul Odelor,
–    troparele care le urmează și care se psalmodiază după modelul metro-ritmic al irmosului,
–    catavasia de la sfârșitul Odei (Irmosul reluat într-o agogică mai amplă, în tactul potrivit și ale cărui fraze comportă, astfel, o altă stilistică, un drum melodic specific – și abia aici intervine conceptul de stil compozițional),
–    dar și același Irmos reluat într-o agogică și mai amplă și într-o stilistică și mai încărcată melismatic: ați ghicit, e vorba despre Irmosul calofonic.
Toate acestea țin de genul compozițional irmologic. Nu poți confunda Irmosul calofonic și nu-l poți încadra în papadic, nu numai ca gen compozițional (repertoriu), ci chiar ca stilistică: drumul melodic, construcția frazeală și chiar motivele specifice sunt clar diferite între un Irmos calofonic și un Heruvic, de pildă. Dacă asculți o piesă pe larg în glasul întâi, fără cuvinte, doar îngânată pe o singură vocală, sau doar cu paralaghia, îți dai seama imediat dacă e un Heruvic sau un Irmos calofonic! Îți dai seama imediat dacă e papadică sau irmologică! Și aceasta nu datorită agogicii, pentru că amândouă exemplele se cântă pe larg.

Repertoriul sau genul stihiraric este alcătuit din stihiri. Desigur, vechile Stihirare conțineau doar Slavele (astăzi denumim asemenea colecții, Doxastare). Tot ce e stihiră, pornind de
–    la stihirile Stihoavnelor care, de multe ori, se psalmodiază grabnic (și au propria lor stilistică), până la
–    Slavele noastre uzuale, Dogmaticile, Voscresnele (în stilul lui Petru Lampadarie, patentat în sec. XVIII ca noul ifos al Bisericii celei Mari a lui Hristos), care se psalmodiază raro-grabnic sau potrivit, și până la
–     Slavele Vechiului Stihirar (ale lui Hrisafi cel Nou sau, într-o variantă oarecum prescurtată, ale lui Iacov Protopsaltul, și care, iarăși, au stilistica lor),
ține de idiomul stihiraric.

În fine, repertoriul sau genul papadic este alcătuit din…tot ceea ce nu se cuprinde în celelalte două. E vorba mai ales despre vechile imnuri ale Bisericii, și de aceea poate tocmai cu papadicul trebuia să încep:
–    fragmentele din Psalmi sau Psalmii întregi (Anixandare, Fericit Bărbatul, Doamne strigat-am, Toată suflarea, stihologiile Vecerniei, Laudelor etc.),
–    alte fragmente scripturistice sau imnuri (de obicei cu text nu foarte lung) care vin din primul mileniu creștin și dintre care, multe astăzi nici nu se mai psalmodiază, doar se citesc sau se declamă ecfonetic (Acum liberează…, Mărește suflete al meu pe Domnul…, Sub milostivirea ta…, Născătoare de Dumnezeu…, Cuvine-se cu adevărat…Ceea ce ești mai cinstită…, Lumină lină…, Prochimenele și Aliluiariile, Chinonicele, Heruvicele etc.),
–    precum și diferitele Mathime.
Și astfel, atunci când psalmodiem o piesă papadică pe larg (exemplul cel mai la îndemână este dat de Heruvic și Chinonic), ea nu va suna la fel cu o piesă stihirarică pe larg (o Slavă din Doxastarul lui Iacov Protopsaltul) sau cu un Irmos pe larg (Irmos calofonic, desigur), chiar dacă toate sunt în același glas. Va trebui să învățăm, o dată pentru totdeauna, că denumirile de irmologic, stihiraric și papadic nu se referă la viteza cu care cântăm, ci la clasa ori genul repertorial. Pentru agogică se folosesc termenii specifici de: grabnic (syntomon), raro-grabnic (argo-syntomon) sau potrivit, și rar (argon) sau pe larg. Iar fiecare dintre aceste tacturi generează, la nivelul repertoriilor diferite, stiluri diferite!

O surpriză cât o binecuvântare: Corul Seminarului Monahal Sfânta Ecaterina de la Prislop. Concursul Național de Muzică Psaltică a fost și o fericită ocazie de desființare a autosuficienței. E foarte ușor să repeți și să psalmodiezi în Eparhia ta și la Seminarul tău, unde cei mari te încurajează iar cei mici te admiră. Ca profesor, începi să ai păreri despre valoarea ta. Ca elev seminarist, poți crede că nu sunt alții mai buni. Însă participarea la cele două faze ale Concursului (etapa zonală și cea națională) vin, în asemenea cazuri, cu efectul dușului rece. Faptul că am îndurat toți acest duș fără crispare, ba chiar cu admirație și bucurie sinceră pentru colegii noștri din toată țara (cel puțin așa s-a simțit din locul unde ședeam) este, iarăși, un extraordinar merit al organizatorilor și de ce nu un semn văzut al prezenței Celui nevăzut. Pentru că acolo se cânta lui Dumnezeu de către oameni ai lui Dumnezeu.

Și totuși, am avut prilejul să ascultăm și îngeri. Iar acest dar ne-a fost făcut de Gabriela Hauși, cea care pregătește de doar câteva luni corul bizantin al elevelor de la Seminarul Monahal de la Prislop. Poate că am fost tentat de multe ori să desconsider psaltichia interpretată de voci feminine, iar Dumnezeu m-a smerit acum. Cert este că nu mă mai puteam opri din aplauze, iar elevii mei la fel; la fel și întreaga sală. Câtă cumințenie magistral împletită cu demnitatea emitea acest cor prin fiecare vibrație generală pe care o transmitea în public! În sfârșit, spectatorul țintuit în scaun se putea simți ca la o priveghere! Așteptam să iasă dintr-un moment în altul un părinte bătrân, împodobit cu camilafca, și să ne îmbrace în fum de tămâie… Bravo, fetelor, bravo, Gabriela! Sunteți un model pentru noi, vom încerca din răsputeri să vă urmăm. Am descoperit în interpretarea Corului Seminarului de la Prislop tot ceea ce nu am reușit noi să realizăm: duhul isihiei, mlădierea duioasă a vocilor, grija pentru repertoriul clasic dar și pentru maniera cea mai autentică de interpretare a acestui repertoriu, respectând cu acrivie elementele de stilistică și de agogică, atenția orientată către viziunea macro-structurală a pieselor și nu neapărat către fraze disparate sau melisme prea atent căutate, gestica dirijorală care amintea de dascălul nostru, Lykourgos Angelopoulos (poate cel mai de seamă cheironom contemporan) – nu degeaba talentata profesoară a fost gratulată cu Premiul pentru Cel Mai Talentat Dirijor.

În loc de concluzii: cât contează școala în formarea unui psalt/dascăl/conducător de cor? Unul dintre cele mai evidente lucruri pe care le-au avut în comun conducătorii formațiilor concurente a fost formarea profesională. Din cinci profesori, trei sunt absolvenții Universității Naționale de Muzică din București, iar doi, ai Universității de Arte George Enescu din Iași; să ne înțelegem, ai Secțiilor de Muzică Religioasă – Bizantină, înființate de Părintele Sebastian Barbu-Bucur, respectiv de Părintele Florin Bucescu. Formați la cele mai bune instituții de profil din țară, acești conducători de cor (de vârste foarte tinere, de altfel) au ajuns la rândul lor profesori și formatori; în juriu erau chiar dascălii lor, despre care mi-e foarte greu să-mi imaginez ce sentimente încercau văzându-și foștii studenți performând în scenă, de astă dată în postură de dascăli (poate prea devreme; sigur prea devreme), înconjurați de ucenici și aplicând, prin sunet și mișcare, ceea ce au învățat oarecând la cursurile din Conservator. E cert însă că fără formarea în cele două centre amintite, n-ar fi ajuns până aici. Nu zadarnic proba finală de concurs a fost susținută pe scena Sălii George Enescu din cadrul Universității de Muzică din București (personal nu-mi imaginam că voi concerta vreodată acolo din postura de profesor, după atâtea repetiții și serbări cu toată grupa de la Pedagogie Muzicală, sau după atâtea recitaluri cu formația Psalmodia, în timpul studenției).

Școala superioară îi înlesnește unui psalt conexiunea cu valorile superioare: aici el ia contactul cu manuscrisele și vechile notații, cu fabulosul repertoriu al epocilor bizantine și post-bizantine, aici el își construiește o viziune integratoare asupra dezvoltării artei sacre pe care o slujește, punând-o în legătură cu istoria muzicii universale și cu epocile culturale care au jalonat parcursul ei diacronic; aici, în sfârșit, își testează calitățile și știința prin examene riguroase susținute în fața celor mai pregătiți oameni în domeniu.

Iar cine a fost o dată mușcat de râvna pentru studiu, va merge neîncetat pe acest drum. Și slavă Domnului, șanse de formare continuă în domeniul psaltichiei există în țara noastră. Îmi permit să remarc poate cel mai celebru demers de acest gen, și nu întâmplător: e vorba despre Masterclass-ul de Cânt Bizantin organizat anual la Iași, și unde vin să susțină cursuri inclusiv profesorii de la Universitatea Națională de Muzică din București. De zece ani încoace, psalții români (cei care vor să adauge râvnei, și priceperea, desigur) se adună la Iași pentru a sorbi învățătură de la oameni ca +Lykourgos Angelopoulos, Georgios Konstantinou, Dimitrios Galanis, Ioannis Hassanidis, Maria Alexandru, Nicolae Gheorghiță, Costin Moisil, Adrian Sîrbu, Christos Tsiamoulis, iar în ultimii doi ani, de la minunatul și de-Dumnezeu-iubitul Panagiotis Neochoritis, protopsaltul Bisericii celei Mari a lui Hristos din Constantinopol. De ce am spus că nu întâmplător amintesc de Masterclass-ul de Cânt Bizantin de la Iași? Pentru că inclusiv cu prilejul acestui Concurs Național de Muzică Psaltică, Masterclass-ul și-a dovedit folosul: formațiile ocupante ale primelor două locuri (Corul Bizantin al Seminarului din Buzău și Corul Seminarului din Prislop) sunt, în mod vizibil și în același timp declarat și asumat, PRODUSELE MASTERCLASS-ULUI DE CÂNT BIZANTIN DE LA IAȘI, crescute la umbra Byzantion și împinse pe traiectoria pulsației ritmice a acestei muzici de brațul fără greș al lui Lykourgos Angelopoulos (Dumnezeu să-l odihnească cu drepții!). Și îngăduiți-mi ca acest nume iubit să suplinească orice încercare de meșteșugită încheiere. Maestre, iar zâmbești…

 

Lasă un răspuns